| Carmen Herea, Petre Apostol

Adrian Diaconu face parte din careul de aşi românesc din boxul profesionist internaţional, fiind unul dintre cei patru campioni mondiali din ţara noastră, alături de Mihai Leu, Leonard Doroftei şi Lucian Bute.

Are în palmares titlul mondial WBC la categoria semigrea, fiind, de altfel, singurul român câştigător al centurii supreme la această versiune. Şi-a încheiat cariera în boxul profesionist cu 27 de victorii (dintre care 15 prin KO şi 26 consecutive) din 30 de meciuri.

În boxul amator, a câştigat o medalie de argint şi una de bronz la Campionatele Mondiale, o medalie de bronz la Campionatele Europene şi a fost la o victorie de o medalie olimpică la ediţia din Sydney, 2000. 

Născut în 1978, la Ploieşti, „Rechinul” – aşa cum a ajuns cunoscut în ring – a revenit în ţară, după o lungă perioadă petrecută în Canada, şi ne-a povestit despre frumoasa sa relaţie avută cu sportul, încă de când era copil.


Cum a fost primul contact cu sala de box?

Primul contact cu sala de box l-aș numi „dragoste la prima vedere”. Se întâmpla acum 23 de ani și, chiar dacă nu mai pratic sportul de performanță, boxul a rămas „prima mea dragoste”.

Ce anume te-a atras la acest sport?

În prima fază nu aveam noțiunea boxului; fiind un copil puțin mai neastâmpărat, tatăl meu a decis să mă ducă la box.

Ca și copil, ai ales să mergi cât poți de departe în acest sport?

La început a fost ca o joacă, aveam unde pierde energia într-un scop util, fiind totodată ferit de lucrurile rele pe care le poți întâlni la o vârstă fragedă!

Și aici aș sfătui toți părinții să-și îndrepte copiii către sport, nu neapărat la box, la orice sport. Sportul te ajută în viață!

Visai atunci că vei ajunge atât de departe, la propriu și la figurat?

Nu aș fi visat să ajung atât de departe, dar cu timpul au început să apară performanțele, mai întâi medalii la campionatele naționale, pe urmă medalii la Campionate Europene, Mondiale, iar după aceea în boxul profesionist.

Dar, întotdeauna mi-am dorit să fiu cel mai bun, și consider că fără această dorință nu poți ajunge cel mai bun!

Ce ai simțit la primul meci oficial în ringul de box?

Se întâmpla cu mult timp în urmă și să fiu sincer nu-mi aduc aminte exact, dar știu sigur că am câștigat și, cu siguranță, bucuria a fost pe măsură.

Care sunt câteva dintre cele mai frumoase amintiri din boxul amator?

Am multe lucruri frumoase pe care le-am trăit în boxul amator. Aș putea să scriu un „roman”, dar o să enumăr doar câteva. De exemplu, prima dată când am zburat cu avionul. Îmi doream enorm să zbor și primele competiții internaționale au fost numai cu vecinii noștri de graniță, Bulgaria, Ungaria etc., unde ne-am deplasat cu autocarul.

După o perioadă, însă, una din dorințe mi s-a împlinit. Mai exact în 1996 am participat la Campionatele Mondiale de juniori din Havana, Cuba. Îmi aduc aminte că plecarea a fost de la București cu escală la Roma.

Până aici, totul super ok, eram foarte încântat. În schimb, Roma via Havana, dacă îmi aduc aminte bine, în jur de 9 ore de zbor în care am văzut numai și numai apă. Atunci mi-am zis: „Ți-ai dorit să zbori?! Poftim zbor să te saturi!”. Deci, a fost foarte plictisitor, iar bucuria de a zbura dispăruse.

Și, ca să revin cu picioarele pe pământ, o amintire frumoasă este din 1999, când, la Houston, Texas, am câștigat medalia de argint la Campionatele Mondiale, care a reprezentat și apogeul meu în cariera de amator.

Ce ți-a rămas în memorie din experiența Jocurilor Olimpice?

Cred că participarea la Jocurile Olimpice este visul orcărui sportiv amator. Eu am participat la ediția de la Sydney din 2000, dar, din păcate, am părăsit competiția în meciul pentru medalia de bronz, am pierdut la cel care avea să iasă campion olimpic.

Cum și de ce ai luat decizia de a trece la profesionști?

Decizia de a trece la profesioniști am luat-o imediat după Jocurile Olimpice. În anii anteriori obținusem medalii la Campionate Europene și Mondiale, mai puțin la Jocurile Olimpice, dar nu mai aveam răbdare să aștept încă un ciclu olimpic. În plus că, imediat după Campionatele Mondiale din Houston, am fost ofertat de clubul canadian Interbox.

Privind acum în urmă, consideri că a fost o decizie bună pentru acel moment?

Da, fără niciun fel de regret DA!

De ce ai ales Canada pentru destinația ta în boxul profesionist?

Am ales Canada din două motive. Primul a fost reprezentat de faptul că la acea vreme la Interbox activa și fostul meu coleg de club și de la echipa națională Leonard Doroftei. Aveam garanția că nu voi fi singur printre străini, într-o lume nouă.

Iar al doilea motiv l-a reprezentat faptul că Interbox deja mă ofertase cu un an înainte, era un club nou, dornic de afirmare, cu suport financiar important.

Cum a fost adaptarea la un nou stil și într-o altă țară?

În primii ani a fost greu, uneori chiar foarte greu, dar cu timpul m-am acomodat. Se pare, însă, că a fost temporar, pentru că, după 15 ani, am decis să mă întorc acasă.

Consider că a fost o parte frumoasă din viața mea, dar, chiar și după acest timp, tot acasă mă simt mai bine.

Ce se face diferit la ei față de noi?

Aș putea spune că diferit sunt siguranța zilei de mâine, un loc de muncă stabil, siguranța personală; poți merge pe stradă la orice oră din zi și din noapte fără a avea grijă dacă cineva o să te agreseze.

adrian-diaconu-campion-romania

Care sunt diferențele în pregătire dintre boxul amator și cel profesionist?

Diferențele sunt destul de mari, practic sunt incomparabile cu boxul amator, de la planurile de pregătire, modul de pregătire etc.

Cine a fost cel mai dificil adversar pe care l-ai întâlnit la profesioniști și din ce motive?

Cel mai greu adversar a fost Jean Pascal. Motivele ar fi: era mult mai tânăr și, astfel, dornic de afirmare, lovea foarte puternic, avea o inimă mare, nu a renunțat la luptă în niciunul dintre cele două meciuri disputate cu el până în ultima secundă.

Ce imagine vei păstra pentru totdeauna cu tine din luptele avute în ring la profesioniști?

Fără doar și poate, a fost în anul 2008, la București, când am câștigat titlul mondial în versiunea WBC.

Care a fost cel mai greu moment prin care ai trecut?

1 Mai 2011, când am decis să îmi „agăț mănușile în cui” și să renunț la disciplina care mi-a adus cele mai mari realizări din viață.

Există vreun sportiv sau cineva care te-a inspirat în drumul tău spre sportul de performanță?

La amatori a fost Francisc Vaștag, care mi-a fost o parte din carieră și antrenor. La profesioniști – Mike Tyson.

În ce circumstanțe ai luat decizia de a te retrage și când ai realizat că este momentul pentru a face acest pas?

Începusem să am probleme medicale. Din cauza deshidratării (slăbirii) pe care o făceam înainte de fiecare meci important, începusem să am probleme la mâini. Mai întâi am suferit o operație la cotul mâinii drepte, pe urmă la metacarpiene.

Ultimele patru meciuri le-am disputat cu infiltrații la mâna dreaptă. În urma acestor probleme pierdusem deja trei meciuri, coborâsem în clasament, și am zis că nu are rost să stric tot ceea ce clădisem în atâția ani. Fără mâini, box nu se poate, și nu aș fi vrut să devin sacul de antrenament al oricui, pe cine știe ce sume de bani.

Ce anume ai face diferit în cariera ta, dacă ai putea?

Aș fi încercat să fiu mult mai bine promovat. Boxul profesionist este o industrie, iar dacă nu ai pe cineva în spate care să te susțină, singur este destul de greu, dacă nu chiar imposibil. Dar, chiar și așa, sunt mândru de realizările mele!