| Fondator / editor șef

Unul dintre sportivii români care au impresionat la nivel internaţional în 2015 a fost înotătorul Robert Glinţă, care a stabilit un nou record mondial la categoria sa de vârstă, realizând, totodată, şi baremul A de calificare la Jocurile Olimpice de la Rio.

Antrenorul care îl pregăteşte este Adrian Gherghel, fost înotător de performanţă, cu care am discutat despre situaţia înotului românesc şi despre speranţele în ceea ce-l priveşte pe elevul său.


De ce antrenor de înot, cum a început totul?

Este o întrebare care nu mi-a mai fost adresată până acum. Am luat această decizie probabil pentru că am simţit că apa este mediul în care doresc să-mi continui activitatea în momentul în care am renunţat după 12 ani de înot de performanţă. Şi pentru că am crezut că pot să realizez mai multe ca şi profesor decât am realizat ca şi sportiv.

Antrenor cu studii de specialitate sau fără? Se poate practica această profesie fără o bază teoretică? Pentru că tot este la modă acum să fii instructor/antrenor.

Categoric, cu studii de specialitate şi aş spune că este esenţial să fi făcut şi sport de performanţă pentru a putea să transmiţi din experienţa şi din trăirile tale ca sportiv. Această „modă” în care oricine poate coborî pe marginea piscinei şi să antreneze consider că este nocivă pentru înot, dar extrem de motivată financiar pentru cei care reuşesc să păcălească părinţii şi copiii cu tot felul de poveşti şi teorii despre înot. Iar rezultatul este unul clar: renunţarea la sport la vârsta junioratului.

Mai vor copiii să urmeze înotul de performanţă?

Îmi place să cred că da. Îmi place să cred că mai sunt modele pe care copiii doresc să le urmeze, în acelaşi timp dorind să devină ei înşişi modele de urmat.

Sunt antrenorii şi sportivii remuneraţi corect, din punctul de vedere al performanţelor obţinute?

Nici pe departe, deşi am citit zilele trecute o părere a unui oficial din minister cum că în România se investesc mai mulţi bani în sportivi decât în ţările vest-europene. Aşa o fi; bani există pentru sport, doar că nu ajung la sportivi şi la antrenori, ci se pierd undeva pe parcurs, la nivel superior, iar la cei menţionaţi nu ajung decât firimituri.

Iar dacă vorbim despre salarii, atât timp cât un profesor trebuie să facă ore în particular (iniţiere înot) ca să poată trăi decent, atunci nu, nu este suficient. Ca să nu mai vorbim că statul român nu premiază decât campionii olimpici, mondiali şi europeni, deşi există o lege în acest sens – 1447 (n.r. – legea care permitea premierea medaliaţilor la campionatele naţionale), care este anulată de o ordonanţă de urgenţă dată de Guvernul Ponta în 2013.

Concluzia ar fi că România nu are nevoie de campioni naţionali, ci direct de campioni olimpici. Dar, dacă ne uităm la numărul de sportivi calificaţi la Olimpiadă, vedem că suntem la nivelul ţărilor din Africa…

Ce schimbări majore s-au petrecut în înotul românesc în ultimii ani? Este bună direcţia în care se îndreaptă sau ar trebui să ne orientăm spre altceva?

Din punctul meu de vedere, schimbările care s-au făcut nu sunt benefice şi cred că introducerea sistemului nou nu este benefic pentru sport, dat fiind numărul foarte mic de practicanţi. Da, poate dacă aveam 10.000 de sportivi la baza piramidei performanţei, atunci erau ok, dar, în contextul existent, nu facem decât să scoatem în evidenţă lipsa sportivilor şi proasta pregătire a antrenorilor.

Doresc sa subliniez că forul care ne conduce ar trebui să se ocupe în paralel cu partea de management a nataţiei româneşti, cu depistarea surselor de finanţare a unor proiecte de construire a cât mai multor piscine şi bazine didactice în Romania. Deoarece, după părerea mea, acesta ar fi singurul lucru care ne-ar salva din mediocritatea care există acum în nataţia românească.

Există baza necesară la nivelul cluburilor, al federaţiei pentru a putea atrage sponsori către acest sport în România?

În primul rând, nu există o politică în acest sens, în care sportul, în general, şi nataţia, în special, să fie prioritare. Să ne uităm, de exemplu, în Ungaria, unde înotul este obligatoriu în primii doi ani de şcoală, ca să nu mai vorbim şi despre numărul de bazine de înot.

În al doilea rând, legea sponsorizării este slab concepută şi nu este stimulativă pentru virtualii sponsori.

Avem specialişti în domeniu?

Avem… cât să-i numărăm pe degetele de la o mână. Avem teoreticieni, poate. Dar, înotul nu are nevoie doar de teorie, are nevoie de oameni care să respire înot, să „mănânce pe pâine” înot.

Asupra a căror probleme ai atrage atenţia cu privire la această disciplină sportivă, dacă este cazul?

Asupra slabei pregătiri a antrenorilor, a lipsei bazelor sportive şi a incoerenţei politicii de management a actualei conduceri a federaţiei.

Baza sportivă corespunde cerinţelor pentru a antrena campioni?

În 80% dintre cazuri nu! Bazinele sunt depăşite din toate punctele de vedere. Un fapt de menţionat este că în România abia anul trecut s-a reuşit omologarea primei piscine care să corespundă normelor FINA (n.r. – Federaţia Internaţională de Nataţie) pentru obţinerea baremelor pentru competiţiile majore.

Cât timp este nevoie pentru a forma un campion şi ce implică asta?

Depinde de la caz la caz. Poate dura 8-9 ani sau, în mod excepţional, în 4-5 ani, depinde de sportiv. Asta implică şi ca talentul să fie compensat de o capacitate enormă de muncă şi perseverenţă.

Câteva lucruri despre elevul tău, Robert Glinţă. Este pregătit, în acest moment, pentru a ajunge pe podium la Jocurile Olimpice de la Rio sau să prindă o finală? Care sunt obiectivele pentru 2016?

După Campionatul Mondial din Singapore (juniori), Robert a arătat că visele pot deveni realitate, oricare ar fi ele. Deci, îmi doresc o medalie importantă anul acesta pentru Robert şi o performanţă care să dea peste cap orice pronostic pentru Jocurile Olimpice.

Crezi că performanţele lui Robert vor atrage mai mulţi copii, în sensul că li se va părea “cool” înotul, că ar putea deveni mai “în trend” pentru societate?

Cred că deja performanţele lui atrag tineri spre acest sport. Dar, ca înotul să devină un trend e nevoie de educaţie, de educaţie fizică, de educaţie pentru mişcare şi sănătate. De-abia apoi poate să devină un trend pentru societate.

credit foto: frnpm.ro