În căutarea victoriei…

Nimănui nu-i place să piardă. Indiferent de situație. Dar, a pierde nu înseamnă a valora mai puțin ca persoană. Categoric, trebuie să te afecteze într-o anumită măsură, deoarece, altfel, ar însemna că acțiunea întreprinsă nu contează pentru tine.

Din păcate, în sportul juvenil observ o obsesie pentru victorie din partea antrenorilor, dar, mai ales, a părinților. Într-adevăr, succesul este obiectivul, atât în sport, cât și în viața de zi cu zi. Însă, procesul către acesta este cel mai important.

Întotdeauna, sunt contrariat când văd un antrenor care nu profită de fiecare oportunitate într-o competiție să discute cu elevii săi, să le ofere o indicație, un sfat… sau îi ceartă pentru ceea ce nu au făcut bine, fără să le spună ceea ce ar putea face.

Mă revoltă, de asemenea, strigătele părinților atunci când cred că știu mai bine decât arbitrii sau antrenorii, iar unii chiar își critică propriii copii.

La acest nivel, victoria ar trebui să fie reprezentată de nivelul de cunoaștere de sine pe care copiii îl ating în diversele situații în care sportul practicat îi conduc pe aceștia. Exact ca în viață.

Fiecare experiență te face mai bogat, chiar și cele dureroase, deoarece afli mai multe despre propria persoană, despre cât, ce și cum poți îndura ceea ce viața tocmai ți-a adus în cale. Și, mai ales, pe ce te poți baza pentru a merge mai departe.

Urmărind, cu orice preț, succesul, chiar dacă atingi acest țel, s-ar putea ca, în definitiv, să pierzi exact esențialul.