| Fondator / editor șef

A câștigat de-a lungul carierei atât titlul național, cât și Cupa României la handbal, cu echipe diferite. A fost golgheterul României chiar și doi ani consecutiv, marcând și 20 de goluri într-un singur meci. A jucat într-unul dintre cele mai puternice campionate din lume, dar și în cupele europene. A participat cu echipa națională la Campionatul Mondial și a ajuns un nume de referință în sportul românesc.

Pentru Ionuț Ștefan Georgescu, handbalul se confundă cu propria viață.


După 15 ani de handbal la cel mai înalt nivel, Ionuț Ștefan Georgescu nu este pregătit încă să renunțe la sportul care l-a format ca om și care i-a oferit un motiv în plus în viață. De altfel, maniera în care evoluează pe terenul de joc la cei 33 de ani ai săi (în iunie va împlini 34 de ani) reprezintă cea mai bună declarație în acest sens.

În actualul sezon competițional deja a înscris 111 goluri pentru echipa sa, Steaua București – la care a trăit unele dintre cele mai frumoase momente de pe terenul de handbal, și a fost de multe ori principalul marcator, dar, mai ales, liderul formației. Iar partea importantă a sezonului de-abia acum se pregătește să înceapă.

Faptul că a urmat o carieră sportivă a venit în mod firesc pentru tânărul originar din Ploiești, unde locuiește și în prezent, alături de soția sa, Denisa, și fiul său. Fiind foarte activ ca și copil, a ajuns să practice un sport. Iar acel sport a fost fotbalul, jucând ca junior la FC Petrolul. Dar, la vârsta de 13 ani, a descoperit universul handbalului, prin intermediul fratelui său.

„Am cochetat cu fotbalul. În paralel, începusem și handbalul în școală. După aceea, fratele meu se dusese la un club sportiv. Și atunci am zis de ce să nu mă duc și eu?! M-am dus și mi-a plăcut. La un moment dat a trebuit să aleg între fotbal și handbal.

„Am ales handbalul pentru că e un sport mai dinamic, cu multe faze, multe goluri, ești, ca jucător, mult mai implicat. În mintea mea de copil de atunci, la fotbal alergai tot timpul și meciul putea să se termine 0-0. Iar bucuria cea mai mare a unui copil e atunci când dă gol. Și la handbal poate aveam ocazia să mă bucur de mai multe ori, atunci când dădeam gol. Așa am gândit atunci, când aveam 12-13 ani, când am ales handbalul, și nu-mi pare rău”, rememorează Ionuț acel moment care urma să-i definească viața, ulterior.

Privind acum înapoi, cele mai mari satisfacții ale sale ar fi: „când am ajuns să joc în străinătate, când am reușit să particip cu echipa națională la campionatul mondial, când am câștigat campionatul pe plan intern, când am fost cu Steaua la 15 minute de o finală europeană, în semifinala EHF din 2010. Pe plan individual, ar fi atunci când am ieșit golgheterul României de două ori la rând.

„Dar, cea mai mare realizare a mea este familia și băiețelul meu. A fost un sentiment de nedescris când l-am văzut prima oară și l-am luat în brațe. Iar pe ei îi pun pe același plan cu handbalul”.

ionut-georgescu-steaua-handbal

 

În pofida nivelului atins, fiind considerat, la un moment dat, una dintre cele mai valoroase extreme dreapta din handbalul mondial, Ionuț nu se consideră un jucător foarte talentat, munca fiind factorul principal care l-a ajutat să crească din punct de vedere valoric.

„Dorința de a face un sport zic că m-a ajutat foarte mult. Nu pot să spun cât de talentat am fost, eu zic că prin muncă am ajuns unde am ajuns. Nu pot să spun, însă, că nu am avut talent. Dar, am văzut jucători mult mai talentați ca mine și, raportându-mă la ei, eu nu cred că am fost un jucător foarte talentat.

„Am avut talent, dar am și muncit și mi-am dorit foarte mult să ajung aici. Să ajung, în primul rând la echipa națională, să fiu unul dintre cei mai buni jucători din lume pe postul meu, și am fost la nivel de tineret, să joc într-un campionat puternic din afară.

„Sper că viitorii sportivi, din handbal sau din orice alt sport, să înțeleagă faptul că, fără muncă, talentul nu te va ajuta decât până la un anumit moment. Dar, nu o să ajungi departe. Munca ‘bate’ talentul”, spune Ionuț.

Cariera sa a fost, practic, până acum, un lanț de obiective de scurtă și lungă durată. Încă de la începutul în handbalul de performanță a avut câte un obiectiv.

În primul rând, și-a dorit să ajungă la echipa națională. A ajuns să reprezinte România încă de la nivelul de juniori, trecând, apoi, la fiecare categorie de vârstă, până la seniori, evoluând inclusiv la două turnee finale ale Campionatului Mondial (în 2009 și 2011).

Și-a dorit să fie golgheterul României. A câștigat chiar de două ori la rând Trofeul „Aurel Bulgariu”, acordat celui mai bun marcator din campionatul țării, la seniori.

Și-a dorit să ajungă la un club din afara granițelor țării noastre. A jucat într-unul dintre cele mai puternice campionate din lume,  cel din Spania – Liga Asobal, în 2006/2007 activând la Bidasoa Irun, iar în 2011/2012 – la BM Ciudad Encantada.

Singurele sale regrete se leagă, însă, de echipa națională, cu care ar fi dorit să ajungă la Jocurile Olimpice și să câștige o medalie.

„Mi-am propus obiective realizabile. Și cam tot ce mi-am propus s-a cam întâmplat. Și nu aș fi reușit fără muncă și fără să-mi dau interesul pentru a le îndeplini”, adaugă Ionuț.

Despre ce anume l-a motivat să atingă asemenea performanțe și să continue să ofere tot ceea ce este capabil pe terenul de handbal, acesta a completat: „Mă motivează dorința de a fi printre cei mai buni și dorința de a arăta că pot să joc și la o vârstă la care alții se gândesc la retragere. Eu simt că pot, mă simt bine psihic, fizic.

„Mi-aș fi dorit să am mintea de acum la 20 de ani, poate că aș fi ajuns mult mai sus, dar timpul înapoi nu-l poți da. Câteodată mai analizez situații din trecut și îmi pare rău că uneori am luat decizii pripite, dar per total sunt mulțumit de ceea ce am realizat și o să continui să fac ceea ce îmi place. De asta spun, mă motivez singur, pentru că handbalul mi-a oferit totul în viață: siguranță, prieteni, o stabilitate”.

 

Contactul cu handbalul dintr-un campionat puternic precum cel al Spaniei l-a ajutat mult în carieră. A descoperit multe lucruri noi despre handbal și despre modul de pregătire, contribuind la dezvoltarea sa ca jucător, motiv pentru care consideră că încă poate evolua la un nivel foarte înalt.

„Când eram mai tânăr, eram pe val, cum se spune, credeam că totul mi se cuvine, iar cu un pic de talent poți rezolva tot și nu trebuie să muncești așa mult. Dar, când am avut ocazia și am plecat în Spania, în primul an, mi-am schimbat optica total față de handbal, pentru că am intrat în contact cu alte persoane, cu altă civilizație, cu altă lume, cu un alt stil de a aborda handbalul. Și am văzut atunci că, de fapt, nu e așa cum credeam eu.

„Și de atunci am început să îmi trag un semn de întrebare față de ceea ce făceam eu în handbalul din România, față de cum mă pregăteam, cum mă antrenam. În ultimii ani chiar recunosc că pentru a mă menține la nivelul acesta, fără muncă nu se poate, fără o pregătire bună.

„Pregătirea fizică este baza sportivului, după care vin celelalte, pregătirea tehnică, tactică, individuală. Iar în afară, pe lângă pregătirea fizică, pregătirea tehnico-tactică și pregătirea unei partide, în special, cu analize video, sunt la un nivel în care antrenorul îți spune exact ce să faci în timpul unei partide. Și aici depinde de tine, ca jucător, dacă ești atent și prinzi acele lucruri pe care ți le cere antrenorul, iar micile detalii pot face diferența”.

ionut-georgescu-steaua

 

În România handbalul reprezintă sportul de echipă care are cele mai importante performanțe la nivel internațional. În handbalul masculin, România a fost prima cvadruplă campioană mondială din istorie, iar până la ediția trecută a Campionatului Mondial, disputat în Qatar, deținea recordul de patru medalii de aur, alături de Suedia și Franța. Echipa din Hexagon a câștigat pentru a cincea oară titlul mondial în Qatar, ajungând, astfel, cea mai titrată națiune din lume.

Totodată, echipa masculină tricoloră a urcat de patru ori pe podium la Jocurile Olimpice, cea mai strălucitoare medalie fiind obținută la ediția din 1976, de la Montreal (Canada).

Însă, ultima performanță internațională a reprezentat-o medalia de bronz câștigată la ediția din 1990 a Campionatului Mondial. De atunci și până în prezent a urmat o coborâre drastică în ierarhiile internaționale.

Despre această situație, Ionuț Georgescu – prezent la ultima calificare a Naționalei la Mondiale, în 2011 – mărturisește: „Toată lumea știe că România a fost o forță la începutul handbalului în 11 și la începutul handbalului în 7. Dar, la un moment dat nu a mai ținut pasul cu celelalte țări. E păcat, pentru că eu cred că material uman avem.

„Cauze ar fi multe. Acum, cel puțin Franța, Germania și Spania au investit foarte mult la nivel de copii și juniori, au investit în infrastructură. Îmi aduc aminte când jucam în Spania, la clubul la care activam exista pepinieră de minihandbal, juniori 3, 2, 1, și echipă de tineret, iar în fiecare sâmbătă și duminică, pe terenul de joc, în sala în care jucam și eu, care era a clubului [asta e o problemă la noi că multe cluburi nu au o sală proprie, de antrenament, din varii motive], făceau trei-patru terenuri de minihandbal și copiii jucau de dimineața până după amiaza, înainte de meciul nostru.

„Erau meciuri amicale, fără scor, doar să-i atragă pe copii să vină să se dezvolte într-un cadru sportiv. Și de acolo poate să vină o nouă generație de handbaliști. De acolo se pleacă. Nu cred că se putea face fără sprijinul autorităților locale sau ale statului, în funcție de legi. Dar, oricum, sunt mult mai deschiși spre sport față de noi. Și în România, în ultimul timp, nu pot să spun că nu a luat amploare acest fenomen la minihandbal, cel puțin, dar nu este la nivelul la care ne dorim”.

De asemenea, despre diferențele dintre ceea ce se întâmplă în alte naționale din lume în comparație cu România, Ionuț completează: „În 2006, jucătorii din echipa națională a Spaniei erau remunerați cu 500 de euro pe zi de cantonament. Pe lângă contractele mari pe care le aveau, veneau la echipa națională pentru că puteau să ia 5000 de euro pentru un cantonament.

„Iar noi aveam până la 16 euro pe zi și nici pe aceia nu îi luam. Apoi, mai erau și problemele cu asigurările medicale. Eu chiar m-am accidentat la echipa națională și nu pot să zic că m-au ajutat foarte mult. Cei din Spania, la care jucam atunci, m-au ajutat să mă operez. De aceea zic că echipa națională suferă din cauza refuzul jucătorilor emblematici de a veni, pentru că avem nevoie de fiecare jucător, deoarece nu avem o bază de selecție foarte mare”.

 

Ușor-ușor, situația la nivelul copiilor și juniorilor începe să se amelioreze și în România. Dar, este nevoie și ca oamenii implicați la acest nivel, pornind cu părinții copiilor, să-și schimbe mentalitatea.

„Minihandbalul a început să ia o amploare foarte mare și cred că suntem pe drumul cel bun și vom reuși să facem o bază de selecție cât mai mare pentru viitorul echipei naționale de juniori, de tineret și, de ce nu, de seniori.

„Ideea este ca părinții, antrenorii și copiii să înțeleagă că handbalul este un sport frumos de echipă în care poți să-ți schimbi stilul de viață, să cunoști oameni, să ajungi să joci în străinătate, poți să ajungi, practic, să trăiești din handbal, să-ți rezolvi viitorul. Dar, în același timp, copilul trebuie încurajat și antrenorul lăsat să-și facă datoria, iar părintele să fie părinte, nu antrenor sau pedagog, pentru că de asta se ocupă antrenorul.

„Am mai văzut și la turnee de minihandbal părinți care își depășeau atribuțiile. Iar asta nu este ok. Ne lipsește un pic și din cultura celor din afară, poate din cauza sistemului, a sărăciei în care România se zbate. Afară, de exemplu, părinții stăteau în tribune, aplaudau, își încurajau copiii, nu comentau nicio decizie a antrenorului sau a arbitrului. Pur și simplu, își încurajau copilul, pentru că de asta au nevoie copiii: de încurajare”, mărturisește Ionuț.

ionut-georgescu-aparare

 

În urmă cu zece ani nu s-ar fi văzut pe marginea terenului, dând indicații, din postura de antrenor. Dar, acum, Ionuț se pregătește pentru următorul nivel din cariera sa, dorind să se specializeze în domeniul antrenoratului. Chiar a urmat o școală de antrenori, după ce și-a definitivat studiile la facultate.

„Timpul a trecut, acum văd altfel situația. Când îmi spune ceva un antrenor, acum văd din prisma lui, dar și a jucătorului. Și încerc să nu-l judec ca înainte, îl trec prin filtrul minții mai mult, pentru că am ajuns la o vârstă și acum sunt mai copt la minte un pic, ca să spun așa. La un moment dat, va trebui să renunț la activitatea de sportiv, și mă tentează să continui ca antrenor în handbal”.

De altfel, Ionuț încearcă să se implice chiar în redresarea handbalului românesc. Împreună cu Adrian Dumitru, fost handbalist la Petrolul Teleajen, Uztel Ploiești și CSM Ploiești, și antrenorul emerit Mircea Anton, care a pregătit, printre altele, și echipa națională de handbal feminin, a înființat, în vara anului trecut, un club sportiv privat: Academia Junior Ploiești.

„În primul rând facem sport de masă, dar ne dorim să facem, în viitor, și sport de performanță. Sperăm să mai găsim și sponsori, deoarece până acum ne autofinanțăm, din banii părinților și ai noștri. Încercăm să atragem copiii spre sport, iar dacă după aceea copiilor le place, prind gustul handbalului și doresc să facă performanță, vom realiza și o grupă de elită pentru a intra în competiții oficiale ale FRH. Suntem la început, în faza de organizare”, ne destăinuie Ionuț.

Clubul are în jur de 40 de copii, cu vârste începând chiar de la cinci ani, până la 12 ani, băieți și fete. Printre aceștia se regăsesc nu doar copii înclinați pentru performanță, dorința fiind aceea de a le oferi celor mici o alternativă la petrecerea timpului în fața calculatorului, în primul rând.

„Noi încercăm să-i învățăm să alerge corect, să se integreze în societate, cum să se comporte într-o comunitate. De exemplu, au venit copii care erau foarte timizi, care nu relaționau deloc cu oamenii din jur, iar după câteva antrenamente au început și ei să intre în ritm, să facă glume, să vorbească, să le placă, să interacționeze cu lumea.

„La vârsta aceea, noi tot timpul eram afară, pentru că nu erau calculatoare, telefoane, tot felul de lucruri care să te perturbeze de la a face sport. În ziua de azi, am văzut la mulți părinți că e mai ușor să ții copilul sub observație lăsându-l în fața calculatorului, tabletei, decât să se joace în fața blocului, cu alți copii.

„Noi făceam tot felul de jocuri, eram foarte activi. Acum copiii nu că nu sunt activi, dar sunt mult mai atrași de tehnologie. Avem mulți copii care au venit fiind mai mult împinși de la spate de părinți, pentru că stăteau prea mult în casă, începuseră să devină obezi, și aveau nevoie de mișcare. Noi nu le-am interzis, pentru că vrem să facem și sport de masă, pe lângă performanță.

„Iar la început copiii poate că nu erau încântați, dar când au văzut că încercăm să implementăm o gândire occidentală, antrenamente bazate pe joacă, au început să-și schimbe optica și au devenit receptivi și ei”.

Dar, situația cluburilor private în România este departe de a fi una ideală, după cum spune Ionuț. „Fără finanțare nu se poate reuși. Avem sală de plătit, materiale. Toți banii pe care i-am câștigat, să spun așa, i-am reinvestit în materiale și în închirierea sălii. Dorim să ne facem o identitate, dar trebuie răbdare, să mai găsim resurse.

„Până acum, nu am cerut ajutorul nimănui. În principiu, cluburile private nu supraviețuiesc decât cu ajutorul părinților, prin acea taxă plătită. Am colegi care au cluburi de minihandbal și au intrat în parteneriat cu anumite firme. Dar, depinde și de firmă. Mulți vor performanță. Iar la început, cu o echipă de 5-7 ani, nu poți să le oferi performanță, doar dacă vor să investească în copii. La vârsta aceea copiii de-abia învață primii pași, se dezvoltă.

„Dar, cluburile private eu le văd ca pe o rampă de lansare, mai ales pentru cele de minihandbal, pentru viitorii sportivi. Cum le-am spus și părinților, din 40 de copii, cum avem noi acum, viața și sportul triază.

„Mi-aș dori ca toți să devină sportivi de mare performanță, dar, din păcate, realitatea nu e așa. Iar din cei 40, dacă ar ajunge doi-trei la marea performanță, atunci ar fi o satisfacție enormă pentru noi. Ca sportiv de performanță, eu mă refer să ajungă să joace pentru echipele naționale ale României, acesta ar fi apogeul unui sportiv”.

ionut-georgescu

 

Însă, deocamdată, pe primul plan în cariera sa se află în continuare activitatea de jucător. Iar clubul la care activează, Steaua, reprezintă unul de care este foarte atașat. De altfel, este și echipa la care a petrecut cei mai mulți ani din carieră, câștigând multe trofee de-a lungul timpului.

„Toată lumea știe ce înseamnă clubul Steaua pentru România, iar aici mă refer la toate sporturile. Este cel mai mare club din România. Anul acesta, chiar am realizat o familie și o adevărată echipă, deși au venit 11 jucători noi. Iar aici este și meritul lui ‘Coco’ Mihăilă, antrenorul nostru, și al staffului și al conducerii, pentru că ne-au oferit siguranță financiară.

„Nu sunt sume foarte mari la mijloc, dar este important să iei salariul la timp. Și, nu în ultimul rând, la formarea acestei echipe are un mare merit și fostul antrenor Viorel Mazilu, care a participat activ.

„În primul rând, suntem prieteni, formăm o echipă și pe teren și în afara lui. Iar asta s-a văzut și în rezultatele noastre. Uneori nu am fost favoriții hârtiei, cum se spune, dar am demonstrat că puterea grupului poate fi decisivă față de valoarea individuală. Iar asta spune mult despre spiritul nostru și spiritul Stelei, în definitiv”.

Deși nu se numără printre echipele cotate cu cele mai mari șanse la titlu, Steaua este în calcule pentru a reuși chiar eventul, deoarece are posibilitatea de a evolua de pe o poziție bună în playoff și, în plus, s-a calificat și în Final Four în Cupa României.

„Șanse sunt la titlu anul acesta, având în vedere că se dispută în sistemul cu playoff și playout. Dacă ne uităm peste rezultate, înfrângerile pe care le-am avut, cea mai drastică a fost la 2-3 goluri. Adică tot timpul am stat în meci. Am pierdut puncte, prin care puteam fi mult mai sus, pe finaluri de meci. Nu am cedat niciodată, nu am plecat niciodată capul, indiferent de numele adversarului.

„Cred că dacă vom reuși să păstrăm forța grupului și să fim sănătoși – pentru că nu avem un lot foarte mare, am jucat tot campionatul în nouă jucători, practic – cred că putem face o figură frumoasă, mai ales că suntem calificați și în Final Four în Cupa României”.

 

Cu Steaua mai are încă doi ani contract, din vară. Dar, știe că va veni și acel moment din viața fiecărui jucător, în care va trebui să lase locul altor generații de handbaliști. Știe și că va dori să rămână în fenomen, foarte probabil ca antrenor.

Dar, cât timp încă simte că își poate ajuta echipa pentru care evoluează, nu are de gând să renunțe.

„Acum sunt la vârsta la care mulți se gândesc la retragere. Eu încă mă simt bine și încerc să iau fiecare zi și fiecare antrenament în parte și, atât timp cât voi putea și voi vedea că fizic și psihic o să fac față, o să continui. Când nu o să mai fac față, o să zic stop, pentru că nu vreau să păcălesc handbalul.

„Handbalul pentru mine înseamnă totul. Pentru că tot ce am realizat în viață până acum se datorează handbalului. Și cred că sportul și handbalul va reprezenta modul meu de viață și de acum încolo. Nu mă văd trăind fără handbal”.