| Fondator / editor șef

În galaxia noastră, Calea Lactee, se găsesc peste 400 de miliarde de stele. Cele mai multe dintre ele au sisteme planetare. Iar unele dintre aceste planete care gravitează în jurul unor stele se află în așa zisa zonă propice pentru a susține apariția vieții, așa cum o știm noi. În universul pe care îl putem observa în prezent sunt peste 100 de miliarde de galaxii, fiecare cu câte un număr asemănător de stele.

Sportul în sine poate fi considerat un univers, care găzduiește o multitudine de „galaxii”, reprezentate de disciplinele sportive, care mai de care mai spectaculoasă.

Iar dacă una dintre aceste „galaxii” ar fi judo, atunci, pe undeva, printre stelele (centrele sportive) care o alcătuiesc, ar putea apărea la un moment dat vlăstarele vieții, ceea ce în sport ar însemna talentul. Acesta, chiar dacă există, nu se poate traduce instant cu succesul, deoarece se știe că viața este fragilă și, la fel cum apare, așa se poate și stinge.

Însă, în unele cazuri fericite viața prosperă, punându-și amprenta pentru totdeauna asupra universului în care a înflorit.

Dacă am face o călătorie prin această „galaxie” intitulată judo, nu am putea să nu observăm unul dintre cele mai dezvoltate sisteme din întreg universul, construit de-a lungul unei cariere încununate de succes, un loc care are amprenta Alinei Dumitru.

Judo a început ca o artă marțială în Japonia, în 1882, inițitatorul său fiind Jigoro Kano, care a preluat idei de la mai multe tehnici și metode din jūjutsu, realizând propriu său stil. Spre deosebire de celelalte arte marțiale, judo (nume care provine de la caracterele din japoneză ju – flexibilitate și do – metodă/cale) a avut înfiripat încă de la început în baza sa existențială spiritul de competiție.

Poate de aceea s-a și transformat atât de rapid într-un sport adoptat la nivel global. Primele campionate ale Japoniei s-au desfășurat în 1930, iar primul Campionat Mondial a avut loc în 1956.

Totodată, în 1932 a fost prezentată o variantă demonstrativă la ediția de la Los Angeles a Jocurilor Olimpice. Iar în 1964, când Jocurile Olimpice s-au desfășurat la Tokyo, în Japonia, judo a devenit sport olimpic, fiind inclus în program, mai întâi la băieți, programul fetelor fiind introdus de-abia din 1992, la ediția din Spania, de la Barcelona.

Dacă, în 1964, judo intra pentru prima oară în programul Jocurilor Olimpice, patru ani mai târziu se forma și în România prima Federație Națională de profil. Dar, istoria judoului în România începuse încă de prin anii ’20 ai secolului trecut, la inițiativa profesorului japonez Heishichi Ishiguro, care învățase chiar de la maestrul Jigoro Kano.

Primele medalii pentru judoul românesc la campionate majore de nivel internațional au fost obținute la Europenele din 1977, unde echipa României a participat la invitația forului german. Pe podiumul olimpic, tricolorul românesc a putut fi văzut prima dată la ediția din 1984, de la Los Angeles.

Însă, numele de care se leagă cele mai importante performanțe ale României în judo la nivel mondial, până acum, este Alina Alexandra Dumitru.

Născută în vara anului 1982, puțini o vedeau în stare să facă sport de performanță când a călcat pentru prima oară în dojo. „Eram o fetiță micuță, slăbuță, firavă, aveam doar 22 de kile în clasa a IV-a, și îmi doream să mă întăresc, atât fizic, cât și psihic, și pentru asta am ales judo. Dar, nu am știut că o să fac de performanță. Am vrut să fac mișcare, să mă întăresc, să pot fi și eu mult mai sigură pe mine. Primii doi ani au fost foarte grei pentru mine. În primii doi ani chiar antrenorul nu știa ce să facă cu mine, dacă să mă mai țină sau să mă îndrume către un alt sport. Dar, nu m-am dat băutută și am vrut să demonstrez că se poate, și că din fetița aceea micuță, firavă poate să fie o mare campioană”, rememorează Alina momentele sale de început în judo.

Dar, clipa în care a știut că viața sa va fi legată de acest sport a venit după un cantonament la Băile Herculane.

„Atunci am tras de mine, pot să zic, am vrut să demonstrez atât mie, cât și celor din jur și antrenorului că se înșală în privința mea și că de fapt eu pot mai mult decât ceea ce vede în mine. Și după ce m-am întors din acel cantonament, atunci pot să zic că a început drumul meu spre performanță. Atunci am văzut că, de fapt, judo este ceea ce îmi doresc, este sportul pe care doresc să-l practic”.

Încă nu împlinise 16 ani când a câștigat prima medalie națională la senioare, la ediția desfășurată la București, în 1998, urcând pe treapta a treia la categoria de greutate la care a scris istorie – 48 kg.

În anul 2000, în luna aprilie, câștiga primul turneu internațional, la Niort (Franța), iar șase luni mai târziu se încununa campioană a lumii la junioare, la ediția U20 desfășurată la Nabeul (Tunisia). Iar de atunci, timp de 12 ani devenise o obișnuită a podiumului de premiere oriunde participa.

La 19 ani a făcut pasul pentru prima dată la un campionat de anvergură, urcând direct pe podium, după ce a obținut locul al treilea la ediția de la Maribor (Slovenia) a Campionatelor Europene, la categoria 52 kg.

alina-dumitru-europene-2011

Alina Dumitru la Campionatele Europene, Istanbul 2011 (Turcia) – © Anna Kolesnicenko

A urmat revenirea la categoria 48 kg, iar din 2004 a dominat competiția continentală într-o manieră în care foarte puține sportive din lume, în orice disciplină, au reușit.

În cele nouă ediții disputate din 2004 până în 2012 (anul retragerii din activitatea de sportivă), Alina Dumitru și-a adjudecat de opt ori medalia de aur, dintre care de cinci ori consecutiv (între 2004 și 2008). Iar dacă nu intervenea accidentarea de la ediția din 2009, de la Tbilisi (Georgia) – an în care parcă a fost urmărită de accidentări (și la Mondialele de la Rotterdam a ratat o medalie, după ce a fost nevoită să abandoneze înainte de lupta pentru locul al treilea) -, când nu a câștigat decât „bronzul”, poate că palmaresul său era unul chiar impecabil.

În 2004 a bifat și debutul la Jocurile Olimpice, fiind prezentă la ediția desfășurată la Atena (Grecia). Și a fost incredibil de aproape de a urca pe podium, ratând medalia de bronz în ultimele secunde.

Dar, ediția din 2008 a Jocurilor Olimpice, de la Beijing (China), avea să fie momentul în care a făcut pasul spre o altă dimensiune.

De când judo a început să se dezvolte și în alte părți de pe mapamond, există o luptă continuă între japonezi și restul lumii. Iar dacă, de curând, sportivii de pe continentul nostru au început să încline balanța mai mult în dreptul lor, până la finalul anilor 2010 Japonia se poate spune că domina la majoritatea categoriilor.

„De acolo provine sportul, e normal să fie sportul lor, să fie mai buni ca noi, europenii. Așa a fost, însă, pentru că acum pot spune că îi dominăm și noi. Deja la Jocurile Olimpice de la Londra nu au reușit să ia decât un singur titlu, la 57 kg, pe când noi, europenii, am luat mult mai multe titluri olimpice. Și drept dovadă că noi le facem mai bine față lor. Deja, ei nu ne mai fac față nouă”, spune Alina.

Iar la categoria 48 kg, exista în lume la acea dată o sportivă care domina la nivel mondial cam așa cum Alina Dumitru o făcea la nivelul Europei, anume japoneza Ryoko Tani. De șapte ori campioană mondială, pe vremea când competiția se desfășura o dată la doi ani, nipona reprezenta cea mai galonată sportivă din lume la acea dată.

Tocmai de aceea semifinala dintre Ryoko Tani și Alina Dumitru de la Jocurile Olimpice din 2008 a reprezentat, practic, adevărata finală și una dintre disputele vedetă ale concursului, deoarece se întâlneau două sportive obișnuite să câștige, din două culturi total diferite.

Evident, Ryoko Tani pornea ca favorită, mai ales că evolua în Asia și se impusese în precedentele trei confruntări directe, de două ori la Campionatele Mondiale (în 2003 – Osaka și în 2007 – Rio de Janeiro) și o dată la Jocurile Olimpice (în 2004 – Atena). Dar, nu întotdeauna calculele hârtiei sunt respectate.

„Ryoko Tani pentru mine este unicat. Este un fenomen acea fată, pentru că de 12 ani nu reușise nimeni să o învingă, mai mult de atât, nu reușea nimeni să o proiecteze. Nici eu nu am reușit să o proiectez. Și asta de acasă am gândit-o. Îmi făcusem a tactică pentru fiecare adversar cu ce aș putea să-l înving, lucram pentru fiecare, dar cel mai mult lucram pentru japoneză. Și știam cam ce aș putea să fac ca să pot să o înving. Dar, bineînțeles, nu ești sigur că se poate, nu ești sigur că îți va reuși. Era o poziție pe care am abordat-o în timpul meciului cu ea și ei nu i-a convenit deloc și am fost mai activă la prize. Și o penalizare a făcut ca meciul să fie al meu. Dar, nu mai contează. Nu am reușit să punctez din procedeu, dar și din penalizare e același lucru, pentru că nu mă lăsa să-mi fac tehnicile. Nu mai contează, am reușit să o înving”, adaugă Alina, acum, la aproape opt ani de la acel meci, răsuflând ușurată.

La finalul acelei partide, în timp ce Alina exulta fericită într-o parte pe tatami, Ryoko Tani privea pierdută în jur, parcă nu-i venea să creadă ceea ce s-a întâmplat, că a fost o sportivă mai bună decât ea.

Apoi, finala cu Yanet Bermoy Acosta (Cuba) nu a durat decât un minut și 20 de secunde, Alina Dumitru sărind în sus de bucurie după ce a fost declarată câștigătoare. Iar emoțiile s-au adunat până la momentul festivității de premiere, când toată munca depusă în toți anii de până atunci și toată lupta cu accidentările și cu sine, practic, pentru a fi cea mai bună s-a concretizat. Iar atunci ea era cea căreia nu-i venea să creadă ceea ce s-a întâmplat, că, într-adevăr, este cea mai bună din lume.

Alina Dumitru, pe podiumul Jocurilor Olimpice de la Beijing (2008), cu medalia de aur - © IJF Media Team, IJF

Alina Dumitru, cu medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Beijing (2008, China) – © IJF Media Team, IJF

„Nu realizam că sunt campioană olimpică. Mă uitam la mine, mă uitam la medalie, derulam toate meciurile, îmi dădeam seama că o învinsesem pe cea mai bună judoka și tot nu realizam, adică tot nu îmi dădeam seama că sunt campioană olimpică. Eram așa, nu mai știam să râd, să plâng, era o bucurie greu de descris în cuvinte. Și acum, când mă mai uit la momentele acelea, îmi dau lacrimile. Sunt momente unice, greu de descris în cuvinte. Și reacția mea s-a văzut pe față”.

Tocmai de acele momente îi este acum dor, mai puțin de competiții: „Momentele din concurs nu pot spune că îmi lipsesc, pentru că m-am retras atunci când am simțit că e momentul să mă retrag, am simțit că nu mai pot și că trebuie să las pe altcineva să meargă mai departe. Numai că mi-e dor de momentele acelea de pe podium, atunci când mi se punea medalia la gât. Acelea sunt momente unice, momente frumoase, momente în care îți dai seama că munca depusă atâția ani nu este făcută degeaba, și sacrificiile făcute, la fel, nu sunt făcute degeaba”.

A urmat un an plin de încercări, în care accidentările nu i-au dat pace. În 2009 nu a reușit să urce pe prima treaptă a podiumului la nicio competiție. De altfel, nu a concurat decât la patru întreceri, urcând pe podium la Grand Prixul de la Hamburg (locul 2) și la Campionatele Europene (locul 3).

Dar, asta nu a făcut decât să o ambiționeze și mai mult. „Îmi plăcea ceea ce făceam. Eram motivată pentru că îmi doream să câștig, să fiu cea mai bună, să mă urc pe podium, și asta mă motiva de fiecare dată. Mă motiva să câștig titluri europene, așa cum am făcut-o ani la rând, să câștig medalii mondiale ani la rând”.

Astfel, demonstrând combativitatea unei adevărate campioane, a găsit puterea să revină și mai în forță, mai ales că își dorea un titlu mondial, singurul care îi lipsea din carieră. Nu a reușit să-l obțină, motiv pentru care și-a îndreptat atenția către ediția din 2012 a Jocurilor Olimpice, unde își propusese să câștige o nouă medalie, care, în opinia sa, ar fi fost echivalentul unui titlu mondial.

„Titlul mondial îmi lipsește din carieră. Pentru asta am și mers mai departe după Beijing. De fapt, am mers mai departe pentru că simțeam că mai pot, nu nepărat să câștig titlul mondial. Dar, se apropia tot mai mult Londra, și am zis că dacă nu reușesc să câștig titlul mondial, îmi doresc să câștig încă o medalie la Jocurile Olimpice. Și pentru mine a fost mai mult decât perfect. Încă o medalie la Jocurile Olimpice față de faptul că nu am reușit să câștig titlul mondial”.

Ediția de la Londra din 2012 a Jocurilor Olimpice parcă a fost o imagine în oglindă în comparație cu aceea din urmă cu patru ani. Alina Dumitru ajungea în semifinale, unde întâlnea pe o altă japoneză valoroasă, care era pe primul loc în clasamentul internațional al categoriei și pe care nu o mai învinsese până atunci, în cele patru confruntări anterioare – Tomoko Fukumi.

De data aceasta, bătălia era pe tărâm european. Și, la fel ca în urmă cu patru ani, Alina Dumitru a ieșit învingătoare.

A urmat finala cu brazilianca Sarah Menezes, în care o problemă la mâna dreaptă a făcut-o să nu poată evolua la capacitate maximă. Asta nu a împiedicat-o, însă, să se lupte până la capăt, chiar dacă nu a reușit să întoarcă soarta partidei.

Obiectivul era, astfel, îndeplinit. Chiar dacă nu a fost aur, a fost medalie de argint, un nou podium la Jocurile Olimpice.

Astfel că, deși îi lipsește din palmares, nu consideră că titlul mondial îi lipsește cu adevărat pe plan personal: „Nu îmi lipsește, pentru că am reușit să câștig încă o medalie la Jocurile Olimpice și eu am pus echivalentul la titlul mondial. Dar, am titlul olimpic și acesta este cel care și-l dorește orice sportiv și pentru asta cred că muncește orice sportiv: să ajungă la Jocurile Olimpice, în primul rând, și, apoi, să urce pe podium. Și să urci pe podium, pe cea mai înaltă treaptă e mai mult decât perfect”.

Interesant este că la Mondiale și la Olimpiadă Alina s-a confruntat mereu cu sportive din Japonia în semifinale. La Mondiale pierdea, dar la Olimpiadă câștiga. „Eu aveam «bafta» să pic cu japonezele pe serie. Nu s-a întâmplat o dată să nu fiu cu japoneze pe serie, și mă întâlneam în semifinale, și mă învingeau. Dar, eu am învins unde trebuia, la Jocurile Olimpice – Beijing și Londra. Mai mult de atât nu se putea”.

alina-dumitru-londra-2012

Alina Dumitru, pe podium la Jocurile Olimpice de la Londra 2012, alături de Sarah Menezes (BRA), Charline Van Snick (BEL), Éva Csernoviczki (UNG) – © IJF Media Team, IJF

Viața de sportiv de performanță atrage după sine multă uzură, atât pe plan fizic, cât și psihic, iar decizia de a se retrage după Jocurile Olimpice din 2012 a venit ca un fapt normal în cariera sa. „Am ales să mă retrag după Londra deoarece nu mai puteam, atât fizic, cât și psihic, să merg mai departe. Și eu zic că atunci când ajungi la momentul acela, cel mai bine este să te retragi, că altfel degeaba faci mai departe, nu mai ai nicio tragere”.

„Eu aveam nevoie de odihnă ca să pot să gândesc pe saltea și să fac ceea ce trebuie. Cum nu mă mai odihneam, cum pierdeam. Și asta s-a întâmplat chiar în anul înainte de a mă retrage. Am simțit asta. Nu reușeam să mă mai odihnesc și nu știu de ce. Nu reușeam să mai dorm deloc în noaptea dinainte de concurs. Au fost competiții la care nu am dormit nici cinci minute și a doua zi trebuia să mă bat. Dar, nu eram în stare. Intram pe saltea cu sportive pe care poate le băteam mai ușor în alte competiții, dar atunci nu dormisem toată noaptea, evident că nu mai aveam nici putere și nici gândirea nu mai era la fel. Pierdeam. Nu știu și nici acum nu pot să-mi dau seama ce s-a întâmplat. Am fost la psiholog atunci. Și a încercat să vorbească cu mine, să îmi dea tot felul de aparate care să mă liniștească, să nu mă mai gândesc la competiții. Probabil că știam că urmează să mă retrag în anul ăla și îmi doream foarte mult să mă retrag în glorie. Și poate stresul ăsta, presiunea asta nu mă lăsau să mă odihnesc.

„La Olimpiadă, la Londra, am reușit să dorm două ore. Alea două ore pot să zic că m-au ajutat. Dacă nu aș fi dormit deloc, nu știu ce aș fi făcut, pentru că am avut și meciuri foarte grele. Dar, a stat toată noaptea doamna doctor cu mine. M-a mângâiat pe cap, pe spate, numai să adorm. Era ora 3 și eu nu dormeam, iar la 6 era cântarul. Într-un final, am reușit să dorm măcar două ore. Asta m-a bucurat foarte tare și am zis că dacă am reușit să dorm alea două ore, sunt cât de cât cu gândirea ok, față de noaptea nedormită deloc, când, evident, nu aș fi fost în stare, și au fost multe competiții de genul ăsta. De asta zic că pentru mine a contat foarte mult odihna. Dacă nu eram odihnită, nu făceam față. De asta am și am ales să mă retrag după Londra, pentru că am simțit că nu mai pot”.

Ca și în viața normală, viața de sportiv de performanță nu vine și fără momente dificile, în care trebuie găsit echilibrul necesar pentru a putea merge mai departe. Pentru Alina Dumitru, acest balans a fost realizat de familia sa, care i-a fost alături, reprezentând un adevărat talisman.

„Au fost multe momente dificile. Aici ține cont de părinți, de familie. Eu am avut o familie unită, o familie care m-a ajutat să fac sport, întotdeauna mi-a dat numai sfaturi bune, nu m-a făcut niciodată să mă retrag. Din contră, atunci când aveam momentele acelea dificile, de vroiam să mă retrag, ei erau alături de mine și încercau să mă convingă să nu renunț și să merg mai departe. Să-mi urmez drumul. Drumul pe care l-am început și pe care trebuie să-l sfârșesc așa cum trebuie, să ajung așa cum mi-am propus: o mare campioană. Și m-au ajutat foarte mult, părinții, antrenorii, și așa reușeam să trec peste acele momente grele. Poate dacă nu erau lângă mine și ziceau, hai, lasă, nu-ți mai trebuie sport, facem altceva, poate că aș fi renunțat. Ei m-au ajutat foarte mult să trec peste acele momente și le mulțumesc pentru asta.

„Dacă părinții sunt alături de copii, și copiii vor reuși, pentru că ei au momente când cedează, se gândesc la tot felul de alte nebunii, și dacă tu nu știi ce să-i spui copilului, să-l faci din nou să se gândească la drumul pe care trebuie să-l urmeze în sportul pe care-l practică, se pierde. Și e păcat, pentru că nu se știe. Și la mine, dacă nu știau ai mei ce să-mi spună, nu mai ajungeam unde am ajuns acum. Și pentru asta le și mulțumesc”.

Există un întreg capitol în psihologie despre talent și deprinderile native. S-au scris numeroase cărți în care se dezbate subiectul talentului în comparație cu munca. A apărut chiar și ideea că, dacă te antrenezi 10.000 de ore, vei deprinde capacitatea necesară pentru a atinge un nivel înalt în orice domeniu. O așa numită regulă, pe care mulți o contestă.

Cert este că sunt sportivi care se nasc, pur și simplu, cu talent. Sunt și alții care au talent, dar și-l irosesc. Dar, sunt și sportivi care doar prin muncă ajung la cel mai înalt nivel. O formulă exactă pentru succes nu există. Important este să-ți dorești atât de mult, încât să faci totul pentru a atinge succesul.

„Eu am avut și talent nativ. Așa cum toți îmi spun. Asta nu pot să-i mulțumesc decât lui Dumnezeu, că mi-a dat talentul acesta. Pentru că nu aveam nevoie de atât de multă muncă, precum sunt alți sportivi. Mie îmi trebuia multă odihnă. Dacă eram odihnită, gândeam mult mai bine. Și pot să zic că asta m-a ajutat și foarte mult la performanță: talentul. Aveam forță nativă, mi se spunea la un moment dat menghină, așa de tare strângeam. Și nu trebuia să fac antrenamente epuizante. Asta până la o anumită vârstă. De la 26 de ani, chiar am simțit-o, am început să am nevoie de mai multă muncă pentru a reuși. Dar, eram pregătită pentru orice. Nu pot să fac diferența dintre talent și muncă, un procent anume. Dar, atât știu că, dacă ești talentat, poți mai ușor să faci performanță”.

Alina Dumitru deține, alături de alte două sportive, recordul la titluri europene câștigate: 8! - © Christian Fidler

Alina Dumitru deține, alături de alte două sportive, recordul la titluri europene câștigate – © Christian Fidler

În prezent, Alina Dumitru a început o altă carieră, evident tot în domeniul judoului. Pregătește copii la clubul Steaua, de trei ani. Are o grupă de aproape 20 de copii, din care speră să poate scoate campioni, așa cum a fost și ea. „Sper să-i duc pe drumul pe care eu l-am urmat și care a fost bun. Am mers deja la competiții și am luat medalii”.

Despre ceea ce este nevoie pentru un copil să urmeze o viață de sportiv de performanță, Alina adaugă: „Trebuie făcute sacrificii, în primul rând. Trebuie să plece de acasă, pentru că atunci când vrei să faci un sport de performanță, nu mai poți să stai cu părinții, nu mai poți să stai cu prietenii, trebuie să știi că te înhami la ceva și trebuie să reziști până vei reuși. Și pot să zic că am știut asta, și abia așteptam momentul să fiu selecționată, să mă cheme la lot, să pot să fac performanță. Și știam că nu mai pot să fac unele lucruri pe care dacă stăteam acasă le puteam face. De exemplu, să pot să merg și eu vara la mare, iarna la munte, să fac altceva decât să stau în cantonament, să mă antrenez zi de zi, să fiu la un program anume, la ora 10 seara trebuia să fiu în pat, să dorm, la ora 7.30 să mă trezesc, adică trebuia urmat un program anume și asta trebuie să știi.

„Și cred că asta e, performanța cere sacrificii, dar atunci când te urci pe podium uiți de ele și sunt momente pe care nu oricine le poate trăi. Și de ce nu să le trăiești tu intens și să treci peste orice ca să ajungi să le trăiești?!”.

De când cu performanțele Alinei, dar și ale altor sportivi care au urcat pe podium la competiții majore internaționale, judo în România a început să fie mai vizibil. Se transmit la televizor concursuri importante, care mai atrag atenția asupra sportului. În plus, la nivel mondial, de câțiva ani buni au fost introduse concursurile de Grand Slam, Grand Prix, de unde sportivii au șansa să câștige chiar bani buni.

La un Grand Slam, de exemplu, câștigătorul este recompensat cu 5000 de dolari, iar ceilalți sportivi de pe podium iau 3000, respectiv 1500 de dolari, sume din care 20% îi revin antrenorului.

„Poți să trăiești decent, dacă ajungi la marile competiții. Trebuie să ajungi acolo, dar pentru asta muncim, noi aici trebuie să ajungem, asta e ținta noastră. Dar pot să zic că acum din judo poți să câștigi bani frumoși. Până acum, nu era așa. Și asta e de când domnul Marius Vizer este președinte, dânsul a introdus aceste grand slamuri și grand prixuri, pe bani, și a făcut foarte bine. Pentru că nu mai aștepți doar dacă îți dă clubul sau dacă îți dă federația. Ai venit cu o medalie și te întrebi oare îți dă acum sau nu, oare sunt bani sau nu sunt bani? Acum știi sigur că de acolo primești o sumă de bani și vii acasă și poți să-ți pui deoparte un bănuț, poți să-ți iei o casă, și vezi că munca ta e prețuită și începi să construiești cu ea, poate îți ajuți părinții, că și ei te-au ajutat pe tine, și trăiești și tu decent”.

Nu numai situația financiară s-a schimbat în judo în ultima perioadă. Chiar de curând regulile au suferit modificări majore. Ce spune Alina despre asta?

„Sunt mai bune noile reguli, pentru cei care încep acum să facă. Pentru mine una, mă scotea din ritmul meu, pentru că după 18 ani de judo să-mi schimb tehnicile ar fi fost cam greu. Eu tot ce făceam, făceam mai mult din reflex. Pe saltea gândeam, dar și făceam unele procedee din reflex, că așa e normal și cred că oricine face asta. Și s-au scos tehnici cu care eu proiectam, cu care eu câștigam.

„De exemplu, nu mai avem voie să agățăm cu mâna piciorul adversarului, din picioare, doar de la sol – noi avem și în picioare și la sol, ne waza. Și nu mai avem voie să prindem piciorul adversarului, decât de la șold în sus, avem bluza de kimono și de acolo să începem să facem atacul. Nu era o problemă, că aveam și acolo atacuri și aveam prize foarte bune, pentru mine era ok regulamentul acesta cu prizele pe care le aveam, dar, așa cum am zis, tehnicile cu care eu am câștigat atâția ani nu puteam să le mai fac. Și nu cred că mă puteam abține, și luam penalizări, iar asta nu era bine.

„Acum copiii din sală deja au învățat după regulamentul nou și nu au probleme, execută ce trebuie, cum trebuie. Dar, pentru mine cred că ar fi fost greu. Observ la cei care au fost în generația mea, văd că le este foarte greu și lor, vin juniorii din spate și îi cam domină, din cauză că nu-și pot intra în mână încă”.

După 18 ani de judo, dintre care mai bine de 12 ani la cel mai înalt nivel internațional, Alina Dumitru a scris o istorie frumoasă. În 95 de concursuri la care a participat din 1998 până în 2012, de la Campionate Naționale până la Jocuri Olimpice, doar de 11 ori nu a urcat pe podium și niciodată nu s-a situat mai jos de locul 7.

De 38 de ori și-a adjudecat locul întâi, dintre care o dată la Jocurile Olimpice, de opt ori la Campionatele Europene, de două ori la Grand Prix, de cinci ori la Cupele Mondiale și o dată la Super Cupa Mondială, o dată la Mondialele de juniori, dar o dată și la Campionatele Mondiale Militare.

În plus, din 2001 nu a coborât la mai puțin de 60% la rata de victorie (victorii/înfrângeri într-un sezon), având în total, în carieră, 76,3%, conform JudoInside.com (iar dacă nu luăm în considerare performanțele din 2001 până în 2012 ar avea aproape 79%). Mai mult decât atât, în 2006 nu a pierdut decât un meci tot sezonul, iar în 2010 a încheiat cu al doilea procentaj din carieră (88,6%) deși a disputat cele mai multe partide într-un an (44), câștigând 39 de dispute.

„Judo este familia mea, face parte din viața mea. Este sportul care mi-a deschis un drum frumos în viață, care m-a făcut să fiu mult mai sigură pe mine în ceea ce vreau să fac. M-a disciplinat, pentru că în asta constă judo, în disciplină, respect. Așa cum noi, toți practicanții din judo, ne numim o familie, așa și pentru mine, judo e familia mea”.