| Fondator / editor șef

Yachtingul în România a început să se dezvolte tot mai mult. Categoria de offshore, introdusă de curând la noi în țară (în 2009 s-a organizat primul campionat național), a fost dominată, practic, de la început, de Simina Sailing Team (siminateam.ro), o echipă condusă de Iulia (skipper) și Victor Fulicea (căpitanul bărcii), doi tineri arhitecți din București, care au plecat să cucerească marea, prin intermediul velelor, purtați de vânt. Aceasta este povestea lor.


Scurtă introducere în universul yachtingului

Suprafața planetei pe care trăim este alcătuită în proporție de aproape 71% din apă. Curios, însă, noi îi spunem planetei Pământ.

S-au realizat o mulțime de studii cu privire la proveniența apei de pe suprafața planetei noastre, în urma cărora s-a ajuns la concluzia că este prea multă pentru a se fi format odată cu Pământul.

Astfel, se spune, conform unor analize, că foarte probabil cea mai mare parte a apei din oceanele și mările noastre ar fi fost formată în urma unor coliziuni ale cometelor (care au în interior apă sub formă de gheață) cu Pământul în urmă cu aproape patru miliarde de ani, în ipotetica perioadă intitulată „Marele bombardament târziu” (în care diferite resturi de la formarea sistemului solar zburdau prin spațiu, în mod haotic).

Prin urmare, este foarte probabil ca apa din mările și oceanele din jurul nostru, pe care le putem străbate, să fie parte din comete care și-au găsit sfârșitul pe suprafața planetei noastre.

Evident, fiind atât de multă apă în jurul nostru, oamenii au căutat o metodă de a se deplasa. Încă de prin anii 4000 înaintea erei noastre, egiptenii foloseau un fel de bărci construite din bușteni și având vele din pânză, deplasându-se cu ajutorul vântului.

Cu timpul, maniera de construire a bărcilor a evoluat, ținându-se cont de scopul și de dorințele oamenilor de a ajunge în diverse locuri ale lumii, prin intermediul deplasării pe mare sau ocean.

Pe vremea Imperiului Roman au apărut bărci imense de marfă. În Asia apăreau prin anii 400 primele catamarane (ambarcațiune cu pânze alcătuită din două corpuri de plutire). Vikingii, în urmă cu 1000 de ani, construiau bărci de 24 de metri pentru război.

Prin anii 1500 erau folosite pentru prima oară fibrele de in la construirea bărcilor, iar 200 de ani mai târziu, în Bermuda, se realiza stilul de configurație al unei ambarcațiuni cu vele care se folosește în majoritate și în prezent.

În urmă cu aproape un secol, s-a dezvoltat și aspectul aerodinamic, pentru a mări viteza ambarcațiunilor. S-au realizat, apoi, și bărci cu catarge rotative și yachturi din ce în ce mai mari. Iar deplasarea pe apă a devenit un factor important al dezvoltării civilizației noastre, în acest fel descoperindu-se multe dintre secretele planetei.

Cum omul este o ființă cu mare dorință de competitivitate, nici acest aspect nu a trecut cu vederea de înaintașii noștri în privința deplasării pe apă. În secolul 16, în zona de astăzi a Olandei, apăreau primele semnale pentru un nou mod de a privi plimbarea cu ambarcațiunile cu vele, anume din pură plăcere.

Primele bărci, care erau mici și ușor de navigat, se intitulau „Jacht”, care înseamnă, în traducere liberă, a vâna sau a urmări, deoarece, de regulă, erau folosite și la îndepărtarea piraților din largul Țărilor de Jos.

Iar după ce Regele Charles II al Angliei a primit în dar, în 1660, o asemenea ambarcațiune, cu ocazia vizitei sale la Rotterdam, acesta a fost impresionat, denumind barca Royal Yacht Mary, și astfel a apărut cuvântul din engleză yacht, care s-a generalizat în întreaga lume.

Se spune că în Olanda ar fi apărut și primele curse cu astfel de ambarcațiuni, dar o mare dezvoltare a fost cunoscută în Anglia și în Irlanda – unde, prin anii 1720, s-a înființat primul club de yachting din lume: „The Water Club of Cork”.

Astfel s-a ajuns ca în anii 1800 în Marea Britanie să existe trei cluburi, iar, apoi, să se mai înființeze câte un club de yachting în Suedia și în Statele Unite ale Americii, la New York. Dar, cluburile aveau fiecare altfel de reguli, ceea ce făcea dificilă întrecerea între reprezentanții dintre cluburi rivale.

În Marea Britanie s-a realizat un set de reguli standard, în 1881, dar la nivel internațional s-a ajuns la o convenție de-abia în 1906, în urma conferințelor de la Londra, ținute în ianuarie și iunie, cu prilejul cărora s-a înființat Uniunea Internațională de Yachting, care cuprindea reprezentanți din Austro-Ungaria, Danemarca, Elveția, Finlanda, Franța, Germania, Marea Britanie, Norvegia, Olanda și Belgia, Italia, Spania, Suedia.

Dar, la un cod universal de reguli în întreaga lume s-a ajuns în 1960. Cu toate acestea, yachtingul este un sport care a fost prezent încă de la prima Olimpiadă modernă, organizată în 1896, la Atena, în Grecia, deși atunci nu s-au desfășurat cursele din cauza vremii neprielnice.

În România, baza primului for național de yachting s-a realizat în 1938. Dar, povestea noastră începe la începutul secolului nostru, undeva, într-un aeroport din București…

Întâlnirea din aeroport

Ea, Iulia pe atunci încă Negoescu. El, Victor Fulicea. Doi arhitecți cu pasiuni mai puțin obișnuite în România.

„Noi ne știam mai de demult, dar ne-am întâlnit la un moment dat în aeroport, când eu mergeam la un concurs de yachting, la Istanbul. Am vorbit puțin, în fugă, el a aflat că fac yachting și i s-a părut foarte interesant. Tocmai își cumpărase o barcă de plajă, pe care nu știa încă să o folosească”, spune Iulia.

„Am întrebat-o dacă știe pe cineva care mă poate ajuta să învăț să merg cu barca. Abia îmi cumpărasem un catamaran mic, care nu îmi venise încă, dar nu știam să merg cu el. Era amuzant că amândoi am făcut arhitectura, știam că suntem arhitecți, dar nu știam că ea face yachting. Când eram mic, teoretic trebuia să fac și eu yachting, dar dintr-un motiv de neînțelegere dintre tata și responsabilul unui club de pe Herăstrău nu am ajuns niciodată să fac yachting. Am făcut târziu windsurf, tot pe Herăstrău”, adaugă Victor.

Acela a fost momentul în care, poate fără să știe, cei doi au făcut un pas mare spre stadiul în care se află în prezent.

Simina

simina

Foto ©Marian Adochitei (Fotochitei)

Simina este o barcă Elan 410. Nu foarte mare. Nu foarte mică. Are 12 metri lungime, iar numele îi vine de la bunica lui Victor, de asemenea o persoană atrasă de aventură.

Barca este produsă în Slovenia, cumpărată în 2008, printr-un dealer bulgar. Este proiectată de unul dintre cei mai cunoscuți arhitecți navali din lume, britanicul Rob Humphreys.

Dorința inițială a celor doi nu era să aibă barca pentru curse, ci să fie ca o casă de vacanță, la mare.

„Planul a fost să avem o casă cu care să ne putem plimba. Iar, încetul cu încetul, a ajuns doar pentru curse. Dar, pe barcă avem trei dormitoare, două băi. E o casă. Spre deosebire de alte ambarcațiuni de curse, noi avem foarte mult lux cu noi, chiar și în timpul cursei.

„În schimb, nu am știut cum să o luăm și ce să ne uităm să aibă sau să nu aibă. Și atunci avea multe lucruri pe care după aceea, automat, a trebuit să le scot, să renunțăm la ele, pentru a merge în competiții cu ea. Nu mă refer la mobilier, ci la elemente tehnice”, spune Victor.

„Barca noastră nu este cea mai performantă din campionat. Sunt bărcile cele mai de cursă și cele mai de cruising. Acelea de plimbare sunt mai greoaie, mai grăsane, au suprafața velică mai mică, sunt mai lente. Cele de racing sunt mai ușoare, au derivorul lung. Noi suntem undeva la mijloc către racing”, explică Iulia încadrarea bărcii a cărei skipper este.

„[Suntem] în treimea superioară. Dar, respectă toate cerințele de cruising. Adică e o barcă cu care poți face înconjurul lumii în plimbare cu familia… mergând repede. Este un performance cruiser”, completează repede Victor.

De la înot la yachting

Iulia a fost atrasă de apă încă de mică. A început mai întâi cu înotul, sport la care a renunțat, însă, în favoarea școlii.

„Părinții m-au dus la toate sporturile care se puteau face în România anilor ’80; stăteam lângă Arenele Progresul, cum se numeau atunci Arenele BNR. M-au dus la tenis, gimnastică, baschet, balet, karate. Tot ce se putea face. Nu am ratat nimic. Înotul mi-a plăcut cel mai tare. Pe la 12 ani, mi-am dat seama că nu fac față competiției pe bune, a fost un moment în care a trebuit să admit că nu sunt dispusă să fac sacrificiile necesare performanței înalte în acest sport”, rememorează Iulia.

iulia-negoescu-fulicea

Foto ©Ana Drăghici

„Am avut noroc ca la tata la serviciu să fie o tipă al cărei tată era antrenor de yachting. Într-o zi m-a întrebat de ce nu vin pe la lac. Atunci era în trend windsurful. Și am ajuns la lac, dar, cum aveam doar 12 ani, mi-am dat seama că nu urma să fac windsurf, ci să merg pe optimist. Optimist este prima barcă pe care merg copiii până la 15 ani. Așa am ajuns la Herăstrău, la clubul Electrica, la antrenorul acesta, un tip bătrân foarte simpatico; care este și acum antrenor. M-a prins microbul rapid. Am avut și puțin noroc pentru că am început să câștig destul de repede și asta mi-a plăcut. Atunci nu prea înțelegeam ce fac, dar copiam ce făceau ceilalți și, copiind ce făceau ei mai bun, am reușit să ies și eu în față. Mi-a plăcut și m-a virusat”.

Un alt factor important pentru Iulia a fost că, pe timpul iernii, antrenamentele se desfășurau în bazinul de înot. Fiecare înota cum dorea, dar timp de o oră încontinuu, ceea ce i-a plăcut. Evident, ca în orice sport, contează și modul în care antrenorul știe să-i atragă pe copii în domeniu, dar și anturajul, deoarece ajungi să cunoști alți copii și, practic, se transformă într-o platformă de socializare fizică.

Cursa de catamarane

Primul contact al lui Victor cu universul celor care practică yachtingul a avut loc la Năvodari, cu ocazia unei curse de catamarane. Un concurs care se organizează în fiecare an, pentru prietenii celor care fac yachting.

Pe bărci merg două persoane, un sportiv și un prieten. Un concurs strict de plăcere, așa cum, de altfel, a pornit și acest sport.

„Se dădea startul de pe plajă. Bărcile erau aliniate chiar lângă apă. Ceva mai departe era trasată o linie, de la care trebuia să alergi, până la barcă, să dai barca la apă, să mergi cu vânt până la baliză, să te întorci și să scoți barca înapoi pe plajă. Victor a cunoscut, astfel, această comunitate”, explică Iulia.

„M-ar fi atras să fac sport de mic. Nu am avut cum să-l fac mai devreme. După ce am ajuns la acel concurs de catamarane, mi s-a părut foarte tare și mi-aș fi dorit să continui să-l fac ca și sport”, completează Victor.

Dakar Series

Pasiunea pentru aventură a lui Victor Fulicea l-a adus și la volanul unei mașini de curse. Nu a fost vorba despre cursele de pistă, nici măcar de raliuri. Alegerea sa a fost rally raid-ul.

„Nu e nici off-road, nici raliu, este o combinație. Este una dintre ultimele aventuri din sporturile cu motor. Un fel de orientare turistică cu mașina, la viteză mare, pe drumuri proaste sau pe câmp. Am făcut acest sport trei ani, am câștigat campionatul național, o dată am ieșit pe doi. E un sport foarte cool, pentru motorsport”, încearcă Victor un fel de definiție a rally raid-ului.

În 2008, acesta a luat parte și la Central Europe Rally, din cadrul Dakar Series, eveniment lansat după ce Paris-Dakar, cea mai celebră competiție mondială de rally raid, nu s-a mai putut organiza pe traseul obișnuit din Africa.

Pilotând un Bowler Nemesis, Victor a încheiat pe locul 54 din 55 de concurenți care au ajuns la final dintr-un total de 93 de echipaje înscrise la start. A sosit cu o întârziere de 13 ore și 46 de minute față de câștigător, multiplul campion mondial de raliuri Carlos Sainz (Volkswagen), dar și cu două ore de penalizare.

victor-fulicea

Foto ©Ana Drăghici

„Marele merit a fost că am reușit să termin, chiar și cu penalizări uriașe, dar a fost prima mea experiență cu rally raid-ul”.

Încă un fapt interesant în legătură cu aventura lui Victor în rally raid este că un producător spaniol de mașinuțe electrice, Ninco, a recreat la scală de 1/32 acel Bowler Nemesis pe care participa, cu designul din Trofeul Dobrogei 2009, cursă pe care a câștigat-o.

Despre acest aspect, Victor spune: „Brusc, toată perioada de rally raid a căpătat un sens în plus. Nu prea mai are sensul pe care îl găseam pe când practicam sportul”.

Totuși, doar trei ani a durat această pasiune dusă către performanță. Din 2010 a spus stop.

„S-a terminat odată ce s-a născut primul nostru băiat. Am renunțat pentru yachting și nu există niciun strop de regret”.

Cursele de bărci mari

Deși yachtingul se practică într-un mediu organizat în România încă de la începutul secolului trecut, în privința curselor cu bărci mari au existat multe necunoscute.

Bărcile mari nu sunt, de regulă, identice. Diferă dimensiunea, greutatea, felul în care au fost construite ș.a. De aceea, aici intervine partea mai complicată. În acest caz s-a introdus un coeficient de handicap, conform regulilor stabilite la nivel internațional, care se calculează în funcție de anumiți parametri ai bărcii, de performanța sa, pentru a se egaliza.

Într-un concurs, bărcile sunt cronometrate, toate pleacă în același timp, dar se poate ca nu prima barcă sosită să fie și cea câștigătoare. Asta deoarece la finalul concursului se aplică acel coeficient de handicap, care are scopul de a alinia performanțele bărcilor, și după aceea este stabilit clasamentul final.

Există două sisteme recunoscute de Federația Internațională în acest scop: ORCi și IRC.

Clasele olimpice

Concursurile de offshore nu sunt incluse la Jocurile Olimpice. Există alte curse celebre în această categorie, precum Volvo Ocean Race, Vendee Globe, Sidney to Hobart, Fastnet, doar câteva dintre ele.

Dar, la Jocurile Olimpice există opt clase şi zece categorii. Una dintre clase este 470, cu bărci de 4,70 metri, de două persoane, cu trei vele. La această clasă Iulia a participat și își dorește să mai aibă ocazia de a concura și în viitor.

Însă, pentru a ajunge la Jocurile Olimpice este nevoie de ceva mai mult decât motivație, după cum spune chiar Iulia: „Eu am încercat. Trebuie mulți bani pentru campanie [de calificare]. Eu am mers pe 470. Trebuia să mai existe o coechipieră la fel de motivată, care să-și dorească același lucru. Și trebuie să pui totul în această campanie de calificare, și suflet, și bani, și timp. Tot anul trebuie să fi plecat, pentru că sunt curse.

„E o singură cursă de calificare, dar să ajungi la acea cursă trebuie să ai punctaj. Și trebuie să muncești mult, pentru că nu e un sport ușor, de fapt. Un buget destul de mare, pentru că noi, ca țară, fiind un singur echipaj, nu putem să împărțim transportul sau alte cheltuieli cu altcineva, iar totul costă”.

“Un 470 are același număr de manevre ca o ambarcațiune de offshore. Posturi active pe o ambarcațiune de offshore sunt cam opt-nouă. Ei sunt doi. Deci, doi oameni trebuie să facă la nivel olimpic jobul a 8-9 oameni, fără să gândească. Să aibă creierul limpede doar pentru partea de tactică și strategie.

„Practic, toate manevrele, toate reglajele, toate ajustările trebuie să vină ca reflex, din repetare, repetare. Chiar și unele decizii trebuie să vină ca și reflex, pentru că nu ai timp, mai ales că aceste curse se câștigă la secundă, la jumătate de secundă”, explică Victor ce presupune participarea la clasa 470.

Foto ©Gerasim Orologas

Foto ©Gerasim Orologas

„S-a profesionalizat sportul, cei care merg la Olimpiadă testează nu știu câte catarge, bărci, ca să aibă echipamentul perfect. Ei schimbă un set de vele la cursă. Noi avem același set de vele câțiva ani.

„Dar, poți să faci yachting în România și să mergi la competiții cu un buget civilizat. Adică nu este un sport scump până ajungi la un anumit nivel, când trebuie să schimbi vele tot timpul, să ai totul 100% up to date, pentru că toți ceilalți au luat-o razna, nu mai lasă nimic la voia întâmplării”, completează Iulia, Simina Team având ca obiectiv anul acesta prezența la Campionatele Europene ORC din Grecia, programate în iulie.

Teorie și practică

Yachtingul nu este un sport simplu. Dar, nu atât de complicat precum ar putea arăta pentru o persoană neavizată din afara fenomenului.

„Este mult mai mult decât un sport. Vorbim despre mult timp pe care îl petreci să afli informația corectă. După aceea, mult timp pe care îl petreci să reușești să aplici respectiva informație. Cred că în prezent avem în jur de peste 100 de cărți pe varii teme care au de-a face cu yachtingul, din care probabil că undeva spre 70-80% sunt cărți proaste.

„Lucrurile se schimbă, se schimbă cum explici, se schimbă înțelegerea lor. Pe de altă parte, e ieftin să ai 70 de cărți proaste, dar să-ți dai seama că sunt proaste, decât să ai 2-3 cărți bune sau proaste, dar să nu știi să faci diferența între ele. Când le-am cumpărat nu am știut că nu sunt bune.

„Acum învățăm într-un fel, sperăm să nu se schimbe prea curând toată această parte de teorie. Respectiva teorie ne ajută să înțelegem de ce facem unele acțiuni”, explică Victor, el fiind cel care se ocupă de pregătirea bărcii, un element care l-a fascinat, de altfel.

Coregrafie și navigație

Într-un echipaj de offshore sunt până la zece oameni. Fiecare are rolul său. Iar ca o barcă să funcționeze normal, este nevoie ca membrii echipajului să se achite de sarcini fără a-i încurca pe ceilalți. De aceea sincronizarea între aceștia este deosebit de importantă.

În cei șapte ani de când au format echipa Simina Sailing Team, au existat 50 de oameni care s-au perindat în cadrul echipajului.

„La început, am luat în echipă, în primul rând, colegii mei de la club. O parte dintre ei a rămas, o parte s-a dus pe alte drumuri. Marele lor avantaj era că făcuseră yachting de mici și aveau o ușurință de a se deplasa pe barcă, anticipând acțiunile necesare. Majoritatea celor «de la yachting» făceam lucrurile mecanic, intuitiv. Unor copii nu poți să le dai explicații complicate. De aceea, de multe ori înveți făcând”, spune Iulia.

„Aveau o înțelegere oarecum nativă a dinamicii. În timpul manevrelor trebuie să te ferești, să nu te lovești, să nu cazi din barcă. Chestiilea astea le aveau în sânge, nu trebuia să le fie explicate”, adaugă și Victor.

În timpul unei curse, un echipaj trebuie să execute diverse manevre pentru a aduce barca din punctul de start la cel de sosire, folosindu-se de toate cunoștințele pe care le stăpânesc, după cum explică Iulia: „Manevrele sunt acțiunile pe care trebuie să le faci din momentul în care ai luat startul până când ai sosit, pentru a merge cu barca pe traseu. E ca o coregrafie, fiecare om are rolul lui”.

Spațiul în care fiecare om din echipaj trebuie să se desfășoare este destul de mic, de câțiva zeci de centimetri. Astfel, există posibilitatea de a se încurca, dacă nu există o prioritizare a mișcărilor pe care trebuie să le execute fiecare.

simina-team

Foto ©Cătălin Heson (Adrenalitica)

Așa se face că, la fel ca și în regulile de circulație, pe barcă există priorități pe care membrii echipajului trebuie să le respecte, pentru a merge cât mai bine. Însă, acestea trebuie standardizate de cineva și explicate celorlalți, ceea ce nu este atât de ușor, după cum mărturisește Victor.

„Pregătind barca, încetul cu încetul, la un moment dat am ajuns la un punct în care nu mai înțelegeam de ce fac unele lucruri. Oricum, azi îmi dau seama că făceam unele lucruri crezând că le înțeleg și de fapt erau multe alte motive pentru care era bine că le făceam. Dar, înțelegând ceva oarecum evident, mi-era suficient.

„Când ajungeam acolo unde trebuia să fac niște modificări, îmbunătățiri, dar nu le înțelegeam, am început să pun niște întrebări. Și nu mi-au prea fost răspunse. Mi s-a spus că partea de teorie nu le e destul de clară cât să o explice mai departe.

„Ei [membrii echipajului] îmi spuneau ce să fac, nu de ce. Ei veneau de pe bărci de o persoană sau de două persoane. Ori, când trebuie să sincronizezi zece oameni, dacă cineva nu știe să facă ceva, tendința este aceea de a face tu, nu de a-i spune ce să facă, nu de a ajuta prin informație. Atunci am găsit filme, cărți pe tema asta, a manevrelor, a ceea ce se întâmplă pe o barcă”.

Iar Victor a optimizat această coregrafie, pentru a face cât mai puține mișcări, cât mai bine.

Pregătirea pe uscat

În cursele majore de offshore, cei care participă sunt de regulă profesioniști, în sensul că sunt plătiți strict pentru asta. În România, însă, situația este departe de a fi ideală în această privință, mai ales că întrecerile cu bărci mari au apărut de foarte puțin timp. De aceea pregătirea pentru concursuri reprezintă o provocare în sine.

„Noi avem pe barcă oameni care își doresc foarte mult să meargă bine, să facem lucrurile cât de bine putem noi. Pe moment să nu avem acel impuls oarecum natural de a ne măsura față de altcineva, de a ne compara cu altcineva”, spune Victor.

Pe timpul iernii, se face multă teorie, în principiu. Victor și Iulia chiar organizează workshopuri la sediul biroului de arhitectură (Arhitect Group) de care se ocupă, în București.

La început au făcut aceste workshopuri doar cu propria echipă, însă de anul trecut au invitat și echipajele celelalte, deoarece: „nu ne ajută cu nimic să fim doar noi buni; toată lumea trebuie să crească. Noi vrem să fie toată lumea cât mai performantă, pentru ca noi să putem să ne îmbunătățim performanța în continuare”, menționează Iulia.

„Noi nu putem să fim buni, decât dacă adversarii noștri sunt buni. Scopul nostru nu este să fim pe locul întâi, ci scopul e să fim cei mai buni”, adaugă și Victor.

Cei doi au chiar și tipărit desenul bărcii, redusă la scală de trei ori. Prin aceasta pot să arate unde trebuie să se așeze fiecare, ce anume trebuie să facă, deoarece fiecare post are drepturi și obligații.

Totodată, Victor dorește să accentueze faptul că yachtingul nu este un sport foarte fizic, considerând că mai mult contează abilitatea de a învăța și de a înțelege: „E un sport de cunoaștere în primul rând, nu de efort fizic atât de mult. E mai ușor de compensat lipsa mușchilor, decât lipsa informațiilor. Și trebuie să știi care îți este postul optim. Nu poți face absolut orice post pe barcă. Este în funcție de fizicul tău, de pregătirea ta, de disponibilitatea ta, de caracterul tău”.

Un alt aspect important al pregătirilor este și cel al realizării calendarului. Unii dintre membrii echipajului au copii, au examene de susținut, au vacanțe programate, au și alte responsabilități, practic. Dar, odată stabilit programul, se poate trece la capitolul următor.

În larg

La antrenamentele pe apă, se poate spune că există trei secțiuni importante. Iar Iulia ne arată care sunt acestea.

În primul rând, sunt șlefuite manevrele. „Tebuie să știi să manevrezi barca în orice condiții, pe vânt slab, mediu, tare, pe valuri, fără valuri, cu curent, fără curent. În momentul în care echipajul știe să manevreze perfect barca, fiecare își știe poziția în coregrafie, treci la nivelul următor”.

simina-cursa

Foto ©Bogdan Dumitru (Claboo Media)

Nivelul următor îl reprezintă maniera în care barca să poată atinge cea mai bună viteză în funcție de condițiile existente.

„Când barca merge în linie dreaptă, trebuie să meargă cu viteza maximă. Pe bărcile mici poți să te antrenezi cu mai multe bărci în paralel, cu unul sau mai mulți training partners. La bărcile mari, ai diagrama bărcii și știi că pe o anumită viteză a vântului, mergi cu o anumită viteză. Și trebuie să ajungi la numerele alea, în timp cât mai scurt”.

Apoi, ultimii pași ar fi strategia și tactica.

„Partea de strategie – duci barca pe traseul optim, de la start până la finish. Partea de tactică – duci barca pe traseul optim, ținând cont și de celelalte bărci, pentru că sunt obstacole, te încurcă, te poți intersecta cu ele, respectând regulile.

„Fiecare echipaj ar trebui să știe unde mai are de lucru. Noi, din fericire, am avut o echipă constantă în ultimii ani, adică miezul echipei a rămas același. Partea de manevre este bifată. Ca să ajungem aici, maximum ce puteam să facem era [un antrenament timp de] o săptămână întreagă la începutul sezonului. Acum acea săptămână s-a transformat în două weekenduri și mai folosim ziua dinaintea competiției pentru antrenament.

„Partea de viteză este controlată de skipper și de trimmer, cei care reglează velele, care iarăși la noi sunt aceiași de mulți ani. În momentul în care unul din sistemul acesta a plecat, deja avem probleme. Ceea ce încercăm noi să facem este să pregătim câte o rezervă pentru fiecare membru al echipajului”.

Banii și imaginea

Ca în orice domeniu, participarea implică anumite investiții financiare. Yachtingul nu este diferit în acest sens. Marea problemă, însă, o reprezintă faptul că vizibilitatea la nivel național, în România, este destul de scăzută în acest moment.

„În țările un pic mai normale decât suntem noi, sponsorii nu te întreabă, nu îți cer contract cu o televiziune sau o dovadă concretă că vei fi arătat și publicat, pentru că tu, ca și concurent, nu ai cum. Federația, organizatorii ar trebui să fie cei care să-ți asigure o continuitate de prezență în mass-media, astfel încât să poți obține sponsorizări, să poți veni la cursele lor”, spune Victor.

„Este un sport destul de greu de înțeles ca imagini. La Cupa Americii, de exemplu, există o grafică pe ecran, care face ca și cineva care nu este pasionat neapărat de yachting să știe tot timpul cine este primul. Pe de altă parte, mulți ajung să folosească imagini din yachting pentru promovări, pentru că arată bine, dar e greu de înțeles”, completează Iulia.

Southampton – Mangalia sau prima aventură a Siminei 2

În 2012, Victor și Iulia au cumpărat o a doua ambarcațiune, la mâna a doua, din Anglia, tot o barcă Elan, dar 340, de zece metri. Ideea celor doi a fost ca a doua barcă, Simina 2, să reprezinte, de fapt, o ambarcațiune școală, pentru a ajuta la dezvoltarea yachtingului de competiție în România.

Iar pentru a aduce barca în țară, Victor a luat o decizie care ar putea părea nebunească la prima vedere: o călătorie din Southampton până la Mangalia, fără motor, doar cu ajutorul vântului, și fără opriri.

„Am combinat o ultimă nebunie. Alexis avea doi ani și jumătate. Am zis că nu mai pot după aceea să mai fac alte nebunii, că o să-și aducă aminte. Și am zis că o nebunie frumoasă ar fi să fac o călătorie lungă cu o barcă. Barca noastră nu prea se pretează pentru o nebunie de genul ăsta, pentru că se pot strica lucruri foarte scumpe pe ea”, își amintește Victor.

„Inițial am vrut să fac o cursă în jurul lumii, unde îți plătești locul pe o barcă. Dar, era foarte scump, respectiv mai scump decât barca pe care am adus-o din Anglia. Planul era să plec din Anglia în patru oameni și să venim cu barca fără nicio oprire, numai cu vele, până în România, non stop sailing.

„Am venit, am rămas fără vânt, din păcate, nu mai aveam timp, și a trebuit să pornim motorul. Am fost foarte dezamăgit, dar asta e, oricum am făcut ceva mile, în linie dreaptă 3000 și ceva de mile”.

Aventura nu a avut finalitatea dorită. După ce au fost nevoiți să se oprească din cauza unei furtuni care risca să producă daune mari la barcă, și vremea destul de rece din toamnă nu a fost prea prielnică pentru aventurieri, aceștia nu au reușit să traverseze Golful Biscaya, după două tentative.

Au renunțat, în cele din urmă, revenind anul următor după barcă, în condiții mai bune.

„De la planul inițial până la ce s-a întâmplat, evident că sunt pași și distanțe. Dar, tot a fost o experiență unică”, mărturisește Victor.

Atingerea limitelor

victor-si-iulia-fulicea

Foto ©Cătălin Heson (Adrenalitica)

Yachtingul poate reprezenta mai multe lucruri pentru mai multe tipuri de persoane. Dar, la bază se află dorința omului de a-și atinge limitele.

„Asta e iarăși interesant la yachting, pentru că fiecare are modul lui de a vedea lucrurile. Sunt unii oameni care au o barcă pe Herăstrău, ăsta e yachtingul pentru ei. Pentru unii este un antistres, se relaxează. Pentru alții e Olimpiada”, spune Iulia.

„Îți alegi ce vrei și ce ți se potrivește. Pe de altă parte e un sport în care încerci să-ți depășești limitele în permanență. Și fiecare are limite proprii pe care dorește să și le depășească”, conchide Victor.


credit foto principal ©Oana Sima (Seanergya)