| Fondator
campioană europeană de înot

Nu că ar fi bun tutunul, dar așa este o vorbă românească potrivită pentru sport, mai precis pentru cel de performanță. Și nu neapărat răbdarea sportivilor, cât a celor de lângă ei.

Indiferent că e vorba despre părinți sau antrenori, fiecare cu așteptările sale, mai mari sau mai mici, dar întodeauna cu ideea că „al lui” e cel mai bun sau trebuie să fie.

Așa trăim acum, cu ideea că un copil trebuie să știe cel puțin șapte sporturi, să facă și matematică și chineză și evident trebuie să fie mai bun decât al Popeascăi. Orice ar fi, trebuie să fie primul, pentru că, de ce nu?, trăim în zodia competiției și în anii perfecțiunii.

Nu contează că „ăla micu’”are doar 5 ani, el trebuie să știe judo, ca, Doamne ferește!, să nu fie cazul să se bată și să nu știe. Trebuie să știe germană, că poate se întâlnește pe stradă cu vreun neamț și are nevoie de indicații precise. Și, evident, trebuie să mai știe să cânte și la pian, fără lecții de pian nu stăm de vorbă!

Bun, ar fi foarte frumos pentru un copil să știe toate aceste lucruri, pentru că este benefic să aibă noțiuni cât mai vaste din cât mai multe domenii.

Dar, ce facem atunci când apar așteptări mărețe de la el în toate domeniile?

Sunt sigură că fiecare părinte își dorește ce este mai bine pentru copilul său. Dar, din această dorință puternică, îl forțează pe copil, fie că vrea, fie că nu, fie că acesta poate, fie că nu. Din dorința de a-l vedea primul se sar niște etape în pregătirea lui, cel puțin în sport.

Vorbesc depre sport pentru că aici văd, aproape zilnic, cum se cere mai mult decât este cazul de la copii. Păcat că și unii antrenori acceptă să devanseze pregătirea sportivilor doar pentru a-i vedea pe podium la un concurs pentru copii și, poate, cedează la presiunea părinților.

Problema este că, oricât de mult și-ar dori rezultate rapid, cei de pe margine nu sunt de specialitate și nu cunosc în detaliu planul de pregătire al unui sportiv.

Deși sună tentant un titlu de campion național la copii, cred că la un asemenea rezultat ar trebui să se ajungă doar din talentul copilului și nu dintr-o pregatire asiduă, timp de mai multe luni, special pentru acest scop.

Mă întreb de ce ar trebui chinuit un copil de 7 ani cu o grămadă de antrenamente pentru a fi „undeva” la o vârstă atât de fragedă? De ce ar trebui să demonstreze ceva la această vârstă?

Cred că a demonstra că poți fi campion, cu muncă, la o vârstă fragedă este echivalentul unui adult care ar vrea să devină directorul unei firme în trei luni de la angajare. Cum ar putea cineva să realizeze acest lucru fără experiență și fără să urmeze anumiți pași, să treacă de anumite etape, care i-ar conferi autoritatea de a ajunge acolo?

Așadar, oricât de tentant ar fi să „muncești” un copil pentru a ajunge la o anumită performanță, mai bine ar fi să ai răbdarea necesară pentru a culege roadele atunci când, într-adevăr, ele vor însemna ceva mult mai mult, poate un titlu de campion la seniori, un titlu european sau, de ce nu?, poate chiar olimpic.

De ce să nu avem răbdarea de a vedea copiii în forma lor maximă la o competiție „adevarată”, cu miză, și care le va aduce strălucirea mult dorită și așteptată?!