Tenis > Povestea unei luptătoare: Mădălina Gojnea
Joacă tenis de la vârsta de şase ani. La junioare, a câştigat de trei ori titlul european şi a fost finalistă la Roland Garros, la simplu şi la dublu, şi la US Open, la dublu. A ajuns în sferturile de finală la Orange Bowl, competiţie considerată a fi un campionat mondial al juniorilor, şi a reprezentat cu succes România în Fed Cup.
După aproape doi ani de pauză forţată, când mulţi considerau că şi-a încheiat cariera, jucătoarea ploieşteană Mădălina Gojnea a revenit, în 2010, în circuitul profesionist. Dând dovadă de un caracter şi o voinţă excepţionale, a reuşit într-un timp extrem de scurt să urce până în apropiere de locul 200. În 2011, aceasta şi-a continuat ascensiunea, fiind, în prezent, pe locul 149 WTA, cea mai bună poziţie a sa din carieră. Dar, Mădălina nu vrea să se oprească aici, aceasta urmăreşte să urce între primele 100 de jucătoare ale lumii şi nu este departe de a-şi îndeplini obiectivul.
Despre cariera sa de până acum Mădălina Gojnea ne-a răspuns la câteva întrebări.
Cum ai început tenisul şi de ce ai ales acest sport?
Am început tenisul la CSŞ Ploieşti, cu domnul Dinu Vulpescu, persoană pe care o apreciez foarte mult, mi-a fost ca un tată, a văzut în mine ceva mai mult decât doar un copil care dă cu racheta în minge. Mama a fost cea care m-a îndemnat spre tenis, e îndrăgostită de sportul acesta, eu eram prea micuţă să-mi aleg cariera, însă se pare că a fost inspirată şi pentru asta am să-i fiu mereu recunoscătoare. Deşi e un sport foarte greu şi complex (fizic, tehnic, tactic, psihic) ai ocazia să vezi toată lumea şi să cunoşti oameni deosebiţi. Ca orice copil am luat-o ca pe o joacă, dar mi-a plăcut întotdeauna. De mică am fost o fire competitivă, ambiţioasă şi harnică, domnul Dinu Vulpescu mă ”alintă” tractoraş. La ceva timp am realizat că din joacă a devenit practic cariera mea şi jobul meu.
Familia ta cum a privit această pasiune?
Familia m-a susţinut întodeauna aşa cum a putut: financiar – când încă nu câştigam din tenis decât cupe şi medalii, dar şi moral. Au ştiut să mă ridice când eram jos şi m-au apreciat cand eram sus. Am doi fraţi mai mari, care la fel au avut grijă de mine şi cu tenisul şi cu şcoala, am fost surioara mai mică super-protejată.
De anul acesta eşti legitimată la Olimpia Tenis. Care au fost motivele pentru care ai ales acest club?
Am ales acest club pentru că, fiind de stat, are interesul să ajute sportivii pentru rezultate bune. Mi se oferă cazare şi masă în timpul când sunt în ţară şi în perioada de pregătire, lucru care mă ajută foarte mult, să am o masă caldă la timp între antrenamente, şi, mai ales, este foarte aproape de Federaţia Română de Tenis, locul unde mă antrenez, iar cu aglomeraţia din Bucureşti este un avantaj.
Ai antrenor personal? Mai există şi alte persoane în afară de antrenor care se ocupă de pregătirea ta?
De antrenamentele mele şi de programul de turnee se ocupă domnul Ovidiu Popescu (antrenor federal), de pregătirea fizică – domnul Remus Crişan, fost jucător profesionist de handbal, iar de pregătirea psihologică – domnul Tudosi Ştefan, şeful catedrei de psihologie ANEFS. Sunt oameni pentru care am un respect foarte mare, m-au ajutat în trecut şi mă ajută în continuare enorm de mult. Bineînţeles, mama se ocupă cu pregătirea bagajelor. La ce program am nu ştiu ce m-aş face fără ea, vin, plec, am tot timpul hainele curate, pregătite, gata să intru pe teren.
Cum ţi-ai descrie stilul de joc?
Mă mişc foarte bine pe teren, cu asta am compensat mereu, nu sunt o sportivă foarte înaltă, însă mişcarea şi picioarele m-au ajutat întotdeauna. E ceva nativ. Chiar dacă nu fac pregătire fizică, rar trece mingea pe lângă mine. În rest, sunt destul de solidă la jocul din spatele terenului, îmi place să construiesc punctul şi când am ocazia să finalizez. Am o minge ”grea”, în sensul că vine cu mult lift şi foarte apăsat. Mă bazez foarte bine pe forehand, backhand şi retur, nu am avut niciodată un serviciu extraordinar şi a trebuit mereu să compensez prin retur şi prin joc.
La ce capitole vrei să progresezi mai mult?
La serviciu încă lucrez şi mai sunt lucruri de pus la punct, însă sunt multe lucruri care pot fi îmbunătăţite, mereu e loc de mai bine.
Pe ce suprafaţă îţi place mai mult să joci?
Îmi place foarte mult să joc pe zgură, cele mai bune rezultate le am pe zgură. Îmi place să joc şi pe hard, chiar dacă nu mă simt foarte confortabil, însă jocul meu iute deranjează adversarele. În schimb, nu-mi place iarba.
Ai avut un/o jucător/jucătoare care te-a inspirat?
Când eram mai micuţă îmi plăcea foarte mult Andre Agassi, cât de rapid şi cât de bine se mişca pe teren. În ultimii ani am apreciat-o foarte mult pe Justin Henin, care are o mână extraordinară şi care este o jucătoare chiar mai micuţă decât mine, însă a avut o viaţă foarte grea. Dar toate aceste lucruri au ambiţionat-o.
Ai avut o lungă perioadă de pauză înainte să revii în circuit. Ce s-a întâmplat şi cum ai reuşit să-ţi păstrezi motivaţia de-a lungul acelei perioade?
Am avut ceva probleme cu contractul la clubul care mă antrenam înainte, la care s-a adăugat o accidentare la umăr. Din fericire, am reuşit să o rezolv fără operaţie. Aşa a trecut timpul, iar în sufletul meu îmi părea rău, parcă mă resemnasem că s-a încheiat cariera mea atât de devreme. Dar, într-o zi, mi-am spus că nu vreau să mă trezesc peste ani şi să-mi pară rău că nici măcar nu am mai încercat, aşa că mi-am făcut bagajele şi m-am dus la turnee. Foarte multă lume m-a susţinut, în primul rând familia mea. Unii s-au îndoit că voi ajunge iarăşi măcar pe locul pe care am fost când m-am lăsat, însă de câte ori auzeam în jurul meu că nu voi reuşi, mai tare mă ambiţionam, şi în câteva luni am reuşit să intru iarăşi între primele 200 de jucătoare ale lumii.
Nu mi-a fost deloc uşor să o iau de la capăt, a fost extraordinar de greu să reiau turneele fără antrenamente, fără antrenor, fără pregătire fizică, să încep cu turnee mici. Toată vara trecută jucam câte 2 meciuri zilnic timp de săptămâni întregi, dar îmi creştea încrederea văzând că pot! Şi chiar dacă mă reapucasem, nu aveam un loc unde să mă antrenez. Practic, mă antrenam în turnee şi în meciuri. În Bucureşti, nu îmi permiteam încă să stau, să pot măcar să joc cu fetele. Încă nu eram pe o poziţie în clasament care să-mi permită să fiu în lotul de senioare, dar lucrurile au mers bine în continuare, iar în septembrie, anul trecut, m-am mutat în Bucureşti şi am început serios antrenamentele şi pregătirea fizică. Însă, începând cu luna noiembrie, am avut trei accidentări destul de grave, care mi-au cam pus piedică în joc şi în rezultate. Am început cu o coastă ruptă în timpul unui meci, care m-a ţinut cam două luni. Inclusiv la Australian Open am jucat cu ea în piuneze. În primăvară am avut o tendinită la mâna dreaptă, două săptămâni nu am pus mâna pe rachetă, iar la Roland Garros anul acesta am făcut ruptură fibrilară la gamba stângă. Probabil că organismul meu s-a resimţit puţin după perioada de anul trecut, însă acum am făcut câteva teste fizice şi analize, pentru a vedea ce îmi lipseşte, ce ar trebui să fac pentru a preveni aşa ceva şi să mă vitaminizez mai bine.
Care este cea mai plăcută amintire din tenis de până acum?
Sunt foarte multe amintiri plăcute. Peste tot aduni câte ceva. Însă, cea mai frumoasă perioadă a fost cea a junioratului, când am devenit campioană europeană la simplu şi la dublu, şi am reuşit o semifinală şi o finală la Roland Garros. La fel, sunt amintiri de neuitat toate rezultatele care mi-au adus un zâmbet. Şi perioada în care n-am jucat a fost foarte frumoasă, pentru că am antrenat copii la Ploieşti. Un pic am schimbat rolurile, m-am regăsit în mulţi dintre copii. A fost o experienţă de neuitat, am văzut ce sentimente sunt şi în afara terenului, să ai satisfacţii când un copil învaţă ceva de la tine. Am pregătit mulţi copii, pe toţi i-am îndrăgit foarte tare şi m-a durut sufletul când a trebuit să le spun că nu voi mai putea lucra cu ei. Şi ei m-au iubit tare, un copil e întotdeauna sincer când îţi spune un lucru din inimă.
Care este programul tău de pregătire şi ce preferi să faci în momentele de relaxare?
În perioada de pregătire am cam trei antrenamente pe zi, două de tenis şi unul de pregătire fizică. Între ele mă odihnesc cât pot. În momentele de relaxare îmi place să mă întâlnesc cu prietenii, să-mi văd familia, am o nepoţică de un an şi două luni pe care o ador şi încerc să o văd cât pot de mult. Fiind mult plecată n-aş vrea să crească şi să nu mă recunoască atunci când vin din turnee. Încerc totuşi să profit de timpul puţin pe care îl am acasă, fie la Ploieşti, fie la Bucureşti.
Care este obiectivul tău în acest moment?
Să ajung în prima sută mondială. După cum am spus, accidentările m-au ţinut puţin în loc, însă sper să fiu sănătoasă de acum încolo, restul se rezolvă. Bineînţeles, nu-mi va fi uşor să-mi ating scopul, anul acesta am destule puncte de apărat de anul trecut, dar o să fac tot ceea ce pot.
De ce nu ai participat la Wimbledon?
N-am participat la Wimbledon din cauza rupturii fibrilare de la gambă, iarba nu e o suprafaţă tocmai uşoară. Am stat două săptămâni pe bară, locul încă nu era refăcut complet, iar pe iarbă poţi aluneca, te poţi întinde mai rău. Am sacrificat Wimbledonul, decât să sacrific după aceea o perioadă mai lungă de turnee. Dar US Open-ul cu singuranţă îl voi juca.
Dacă nu ai juca tenis, cu ce anume te-ai ocupa?
Greu de spus cu ce m-aş ocupa. Dacă nu aş mai juca tenis de performanţă, aş antrena. Deci tot în domeniu, nu prea mă văd în afara sportului. Fac de 18 ani sport şi nu mă văd stând la un birou cu capul în acte.